Activitatea din exil a principelui Nicolae

Născut în august 1903, principele Nicolae a fost singurul frate al regelui Carol al II-lea care a apucat maturitatea, celălalt, Mircea, murind de copil.

Christine Leșcu, 28.04.2024, 09:10

Crescut de regina Maria într-un mod nerestrictiv, Nicolae a fost energic de mic, pasionat din tinerețe de sport și automobilism și impregnat de spiritul britanic desprins în timpul studiile de la colegiul Eton. Din păcate, pentru publicul larg, Nicky, așa cum era alintat în familie, reprezintă, în continuare, o necunoscută și datorită faptului că și-a petrecut mare parte din viață în exil. Poate cea mai bine știută parte a activității sale publice a fost participarea la regența dintre 1927 și 1930, instalată pe durata minoratului regelui Mihai până la revenirea pe tron a lui Carol al II-lea.

Motivul exilării principelui Nicolae a fost căsătoria morganatică – deci neacceptată de casa regală – cu Ioana Doletti. Deși fratele său, Carol, a avut, la rândul său, o căsnicie similară, acest fapt nu l-a împiedicat ca, după recuperarea tronului în 1930, să-l exileze. Așadar, despărțirea de România începută în perioada interbelică s-a extins și postbelic, odată cu instalarea comunismului. Și exact această durată a fost surprinsă de Diana Mandache în recenta sa carte intitulată „Principele Nicolae. Exil și rivalități”, volum pentru care autoarea s-a documentat atât în arhivele naționale, cât și în cele din străinătate.

Despre personalitatea principelui Nicolae și influența sa în diaspora românească, vorbește acum chiar autoarea Diana Mandache:  

„Nicolae a avut un caracter ferm. Era temperamental, dar în același timp avea maniere britanice, datorită studiilor sale și faptului că trăise o perioadă importantă în ani de formare, imediat după sfârșitul primului război mondial în Marea Britanie.

De asemenea, îl avusese tutore pe cel care fusese și tutore al copiilor regelui George al V-lea, vărul reginei Maria. Este un lucru esențial : a avea mentori care să contureze personalitatea și care să îl îndrume în anumite momente ale vieții.

Istoricul Nicolae Iorga, care l-a apreciat foarte mult pe principele Nicolae, afirma că pentru gestul semnificativ de a accepta intrarea în regență, el își va scoate pălăria și se va apleca până la pământ pentru că în acel moment Nicolae asigurase stabilitatea dinastiei, o anumită siguranță a vieții politice prin intrarea în regență. Regele Mihai era atunci minor, iar regența era formată din trei persoane : patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, în 1927 președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, și Nicolae, care fusese rugat cu ceva timp înainte de regina Maria. Așadar, din punct de vedere moral, era pregătit, dar era dificil să renunțe la acea vârstă, totuși tânără, la viața personală.”

Odată cu exilarea definitivă din 1937, Nicolae a început o activitate diplomatică în exil mai întâi la Veneția, unde a locuit inițial, apoi în Elveția, la Lausanne. Diana Mandache continuă:

„Au loc întrevederi în anii 1940 cu diplomați români și se discută lucruri importante, pe lângă problemele politico-militare ale celui de-al doilea război mondial și necesitatea intrării de partea aliaților, adică a schimbării politicii externe. El avea în vedere crearea unui comitet al românilor liberi, lucru care nu era posibil, Elveția fiind un stat neutru care nu permitea activități politice.

Dar a avut întâlniri cu diplomați străini din statele aliate, iar un personaj important este ambasadorul Statelor Unite, Leland Harrison, care cunoștea cazul Nicolae încă din 1937, când era acreditat la București. Poate și de aceea densitatea întrevederilor cu acesta, dar și cu ministrul Marii Britanii la Berna, a ocupat un loc important în peisajul vieții principelui Nicolae din acea perioadă. El avea în vedere să revizuiască sau să formuleze o altă constituție și pentru asta angajase un specialist juridic elvețian, lucru care a fost menționat de acesta autorităților de la Berna pentru că era nevoie să raporteze că acesta avea anumite interese sau atitudini politice.

Principele Nicolae a fost avertizat de către autoritățile de la Berna, verbal, prin intermediar, foarte diplomatic, să înceteze aceste întrevederi politice, care uneori aveau loc sub forma unor dineuri sau întrevederi private. Evident, avea voie să-și exprime opinia, dar nu mai mult, Elveția fiind stat neutru și nepărtinitor.”

După comunizarea României, activitatea din exil a principelului Nicolae se intensifică și-și găsește un domeniu predilect în cultură, în încercarea de a unifica diaspora românească extrem de divizată, povestește tot istoricul Diana Mandache:

„După 1947, centrul de atenție al principelui Nicolae se mută către alte state, de pildă în Franța, unde emigrația politică după instaurarea regimului comunist și plecarea regelui devine puternică.

De asemenea în Spania, unde exilații erau, în mare majoritate, legionari. Și în Italia, de asemenea.  Principele Nicolae a avut un rol important în această perioadă. El a transmis mesaje de la Radio Madrid sau Radio Roma cu prilejul zilei regatului român, pe 10 mai,  sau cu prilejul zilei de 24 ianuarie, sau a organizat săptămâni românești. A încercat să unifice emigrația din țările pe care le-am menționat, făcând vizite la asociațiile sau organizațiile sau în cadrul comunităților românești din Italia, Spania, Franța. Acestea erau principalele țări unde el a activat.

A dat interviuri în presa italiană, în presa spaniolă, a publicat declarații cu privire la situația românilor din România captivă, apoi a luat atitudine, de pildă sfătuindu-se cu privire la atacul Legației Republicii Populare Române din Berna de către grupul Oliviu Beldeanu. (…) Problemele culturale l-au interesat pe principele Nicolae și el a văzut cultura ca un mijloc de propagandă.

În perioada războiului rece, săptămânile românești pe care le-a organizat în RFG, sprijinirea Bibliotecii Române de la Freiburg, constituirea, după moartea soției sale, a Fundației Culturale Principesa Ioana sau organizarea de săptămâni românești la Madrid i-au strâns nu numai pe propriii susținători, dar și pe  românii aflați în exil care nu erau simpatizanți ai unor grupări sau unei orientări politice specifice. Au avut succes acțiunile sale în așa fel încât personalități ale culturii românești au fost prezente la ele și chiar doreau să susțină conferințe despre România. Deci, pentru Nicolae, România a fost înainte de toate un ideal.”

Principele Nicolae a murit în 1978 la Madrid, fiind înmormântat inițial la Lausanne. Însă, anul acesta, atât el, cât și soția sa, Ioana Doletti, au fost aduși la Curtea de Argeș și reînmormântați în necropola regală de acolo.