110 de la nașterea lui Emil Cioran

Născut pe 8 aprilie, acum 110 ani, la Rășinari, în județul Sibiu, Emil Cioran avea să devină unul dintre marii filosofi ai deznădejdii din cultura europeană postbelică și unul dintre marii stiliști ai limbii franceze moderne.

Steliu Lambru, 09.05.2021, 11:09

Născut pe 8
aprilie, acum 110 ani, la Rășinari, în
județul Sibiu, Emil Cioran avea să devină
unul dintre marii filosofi ai deznădejdii din cultura europeană postbelică și
unul dintre marii stiliști ai limbii franceze moderne. A debut în anii 1930, în
România, scriind texte extrem de neconvenționale ca membru al generației 1927
care-l avea ca lider neoficial pe Mircea Eliade. La rândul ei, această generație de tineri
intelectuali s-a dovedit originală și controversată, atât prin talentul
deosebit al membrilor, cât și pentru simpatiile legionare sau de
extremă-dreaptă manifestate de unii dintre ei, Cioran inclusiv. În anii 1940,
grație unei burse oferită de statul francez, acesta a plecat la Paris de unde
n-avea să mai revină niciodată și unde avea să scrie, excluziv în franceză,
cărțile care l-au făcut celebru în Occident. Aici avea să fie regăsit după 1990
de intelectualii români care au început să-l editeze la București și să-l
intervieveze atunci când era de acord Emil Cioran, de obicei reticent în fața
celebrității. Unul dintre aceste interviuri video a fost făcut de directorul
editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu, care-și amintește cum l-a găsit pe Emil
Cioran la 79 de ani.

Cioran
nu mai era un vulcan, dar păstrase
toate datele fundamentale ale personalității lui psihice. Avea umor, avea
formulări redutabile, avea o personalitate cabotină nemaipomenită, fiind un
mare actor, ca si Eugen Ionesco dealtfel. Atunci am avut eu, în 1990, revelația
omului liber care-l privește în ochi pe celălalt și care poate să joace sensul
lucrurilor pe care le spune, adică să intervină în discuție și să-și acompanieze vorbele cu gestica si cu mimica.

Prima carte scrisă de Emil Cioran în limba franceză a
apărut în 1949 la Gallimard: Precis de decomposition (Tratat de
descompunere). I-au urmat, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi editură pariziană. Cu excepţia Premiului
Rivarol, care I s-a acordat în 1950 pentru debutul francez, Cioran a refuzat
toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve,
Combat, Nimier). Despre motorul existențial din
spatele textelor cioraniene care a fost, de altfel, și principal sa atracție în
ochii cititorilor, ne vorbește tot Gabriel Liiceanu.

A crezut din răsputeri
și a trăit pe cont propriu faptul că a fost aruncat într-un joc numit viață sau jocul vieții sau scena vieții, așa
cum știm cu toții, fără să ne întrebe nimeni dacă vrem sau nu să venim aici.
Or, Cioran a trăit la 18-20 de ani o criză îngrozitoare legată de răul de a
exista ca ființă umană. Cineva m-a împins în viață. N-am vrut-o, nu a fost
alegerea mea, nu-mi place unde am venit. Atunci ce ai de făcut? Și răspunsul
lui a fost: nu am de făcut decât să mă eliberez de aceste emoții negative
uriașe calomniind universal, pe Dumnezeu, pe semenii și pe mine însumi. Totul
este o oroare cu specia umană în frunte. Deci de aici vine povestea cu
terapia. În interviu zice la un moment
dat că opera mea a apărut din rațiuni medicale, terapeutice. Dacă am scris
mereu aceeași carte, pe marginea aceleiași obsesii, este pentru că am observat
că pentru mine asta reprezintă o eliberare. De fapt am scris din necesitate.
Literatura sau filozofia n-a constituit
decât un pretext, important a fost scrisul ca terapie.

Și recent, tot
editura Humanitas, a editat un alt text terapeutic semnat de Emil Cioran, o
carte inedită, se pare ultima scrisă în franceză, publicată cu titlul Carnetul
unui afurisit într-o ediție îngrijită de Constantin Zaharia. Dramaturgul și
traducătorul Vlad Zografi istorisește aventura acestei cărți reconstituită din
texte descoperite de el în biblioteca Doucet din
Paris, acolo unde a fost donată o mare parte din arhiva Cioran.

Vlad Zografi: E greu de datat, dar înțeleg că aparține pesemne perioadei 1941-1946.
S-au găsit niște foi de hârtie scrise de mână pe care le-a transcris Constantin
Zaharia. Textul n-avea titlul, iar titlul final al cărții e, de fapt, o
sintagmă extrasă din conținutul ei. Ce m-a frapat pe mine citind textele astea
din Caietul unui afurisit? E poate
printre ultimele texte în care Cioran le scrie în română. Aici, Cioran e
înainte de a face saltul spre limba franceză. Atunci s-a petrecut o ruptură
când a încercat să îl traducă pe Mallarme și a înțeles că nu se mai poate, că
nu mai poate continua cu româna. Aici sunt foarte multe cuvinte cu un aer
duhovnicesc pentru că pesemne era vremea în care Cioran nu avea interlocutori
români la Paris prea mulți. Era înainte înainte de sosirea valului de emigranți
veniți de la București în 1946-1947. Pe atunci, el citea Biblia și textele
religioase pe care le găsea la biserica română din Paris. Și vreau să dau un
mic exemplu pentru că eu nu am întâlnit expresiile astea nici în primele cărți
scrise în limba română de Cioran. Spune așa:
Doamne, nu mi-ai dăruit nimic. Nici măcar eu nu sunt al meu. Timpul e
neînțeles ca zâmbetul unui orb și petrec psalmodiind păreri fără fir care nu
privesc pe nimeni. Să fie totul, în frunte cu tine, smintită suceală a
prăvălirii minții? Și între spaimă și nesimțire mă învârtesc neștiutor și
afurisit?

Să fi fost aceste cuvinte semnele unei alte crize
identitare trăită de Emil Cioran în acea vreme, criză care a dus și la
renunțarea la limba română în cărțile sale? Răspunsul nu poate fi aflat decât
citind acest text inedit publicat cu ocazia celor 110 ani scurși de la nașterea
scriitorului.