Regizorii de film Cristian Mungiu şi Bogdan Mirică

Şi anul acesta filmul românesc a fost bine reprezentat la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes.

Christine Leșcu, 02.07.2016, 10:25

Şi anul acesta filmul românesc a fost bine
reprezentat la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Cinci filme
româneşti au fost selectate pentru a participa la cea de-a şaptezecea ediţie:
lungmetrajul Sieranevada, regizat de Cristi Puiu, scurtmetrajul 4:15 P.M.
Sfârşitul lumii, scris şi regizat de Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Şarga
(ambii la debut ca regizori), scurtmetrajul de şcoală Toate fluviile curg în
mare, produs de UNATC, în regia lui Alexandru Badea (partcipant în secţiunea
Cinefondation) precum şi cele două producţii câştigătoare: Bacalaureat
(premiul pentru regie acordat lui Cristian Mungiu) şi Câini, regizat de
Bogdan Mirică, laureat cu premiul criticii FIPRESCI în cadrul secţiunii Un
Certain Regard.

Cristian Mungiu are deja un palmares bogat la
Cannes. Din cele patru lungmetraje semnate până acum de el, trei
au fost premiate pe croazetă. 4 luni, 3 săptămâni şi două zile a obţinut, în
2007, trofeul Palme d’Or, După dealuri a fost recompensat cu alte
două distincţii în 2012: pentru scenariu şi pentru interpretare acordat
protagonistelor Cristina Flutur şi Cosmina Stratan. Iar în 2016, Cristian
Mungiu a împărţit premiul pentru regie cu francezul
Olivier Assayas, acesta din urmă fiind recompensat pentru filmul Personal
Shopper. O recunoaştere bine
meritată, dar şi onorantă, consideră Cristian Mungiu, mai ales că este
acompaniată şi de aprecierea publiculului. Îndeosebi a publicului din
străinătate, chiar a diasporei româneşti, căci sunt multe situaţiile în
care, de fapt, noi suntem mai populari şi mai respectaţi în alte ţări decât
suntem în România, adaugă regizorul român, referindu-se şi la colegii săi
de breaslă.

De altfel, preferinţele publicului joacă un rol şi în alegerea
subiectelor pentru filmele sale, ne spune Cristian Mungiu: E
o intersecţie între lucrurile care mă preocupă pe mine personal şi care mă
emoţionează pe mine şi cele despre care cred că au un impact şi asupra
publicului. Din această însumare de preocupări încerc să construiesc un film
care să nu fie un curs de învăţământ socio-politic sau vreun comentariu social,
ci doar un produs cinematografic cu acţiune, cu întâmplări… De pildă, prin 4
luni, 3 săptămâni şi două zile, nu mi-am propus să fac un film care condamnă
comunismul şi nu mi-am propus să revizitez acea perioadă pentru a face o
cronică a anilor târzii ai comunismului. Am prezentat doar o întâmplare
personală pe care o ştiam eu din vremea aceea. Cel mai important este ca
oamenii să simtă că se uită la un film. Dacă, în plus faţă de emoţiile stârnite
de orice produs artistic, filmul ăla îţi pune şi nişte întrebări, cu atât mai
bine.

Cel mai recent film al lui
Cristian Mungiu, Bacalaureat, nu doar pune întrebări, dar reia una din
dilemele cele mai dureroase ale românilor şi, în acelaşi timp, atinge unul din
punctele sensibile ale societăţii: corupţia. Mai mult chiar. Face un arc peste
timp către primul film al lui Mungiu, Occident, din 2002, o comedie despre dilema tinerilor de atunci
de a pleca sau a rămâne în ţară. Bacalaureat, ultimul film, vorbeşte despre
cei care au ales să rămână, dar care se confruntă cu aceeaşi dilemă în ceea
ce-i priveşte pe copiii lor. Se poate vorbi despre un ciclu deschis de
Occident şi închis de Bacalaureat?

Cristian Mungiu: Eu
m-aş bucura dacă acest ciclu s-ar închide. Din păcate, cred că acest ciclu va
rămâne deschis şi că-l vom pasa copiilor noştri. Nu mă aşteptam ca după 15 ani
de la Occident să fim în acest punct. Nu mă aşteptam să reiau această temă,
speram ca lucrurile să progreseze în alt mod. Acum, însă, am revizitat tema din
altă perspectivă, din aceea a unui părinte cu mult mai multe griji decât aveam
acum 15 ani. Atunci noi credeam că vom putea schimba lumea de aici, inclusiv
pentru cei care vor avea copii. Astăzi, când mă gândesc ce sfaturi ar trebui să
dea părinţii copiilor lor, îmi dau seama că progresul nu e cel pe care-l
doream. Şi e dificil să dai vreun sfat sau să iei vreo decizie. Aşa că am
revizitat această temă care preocupă pe mulţi dintre părinţii care se află la
vârsta la care mă găsesc şi eu.

Bogdan Mirică, al cărui prim
lung-metraj Câini a fost desemnat de juriul
FIPRESCI cea mai bună peliculă la secţiunea Un certain regard, a
debutat ca regizor al scurt-metrajului Junkie în 2010. După propria mărturisire,
a descoperit cinematograful pe la 30 de ani când a început să scrie scenarii.
Este firească, aşadar, întrebarea: ce contează mai mult într-un film -
naraţiunea, firul epic al scenariului – sau inovarea pur cinematografică?

Bogdan Mirică: În cazul filmului meu, intenţionat am lăsat
naraţiunea în planul doi, pentru că nu este foarte greu să scrii o poveste
coerentă de la început la sfârşit. Dar eu am vrut să experimentez în ceea ce
priveşte senzaţiile. Adică am vrut să propun un film care să te lovească în
plex, dar nu neapărat prin poveste, ci prin tot, prin atmosferă. Am vrut să
aibă un impact care să nu fie exclusiv susţinut de naraţiune. Când spun că
naraţiunea e în planul doi, nu înseamnă că naraţiunea e şleampătă, ci că are
nişte elipse, nişte bucăţi care nu sunt duse până la capăt, dar care pot fi
completate de spectator, dacă este atent.

Scenarist al propriilor filme,
Bogdan Mirică recunoaşte că începutul unui nou film pleacă de la un amalgam de
senzaţii înainte de a primi o formă concretă, pe hârtie, mai întâi. Aşa s-a
întâmplat şi în cazul filmului Câini.

Scriu pornind de la
un sentiment, de la o emoţie care e destul de neclară în mine şi încet, încet,
lucrurile se decantează şi încep să creez o poveste în jurul acelei emoţii. În
cazul de faţă, era vorba de nişte amintiri de pe vremea când eram copil. Mi-am
petrecut nişte veri la bunica mea, la ţară. Acolo am văzut, uneori, nişte
conflicte între localnici, unele dintre ele destul de agresive. Peste ani,
mi-am dat seama că ce mă înfricoşase foarte tare, copil fiind, nu era
manifestarea violenţei, cât caracterul arbitrar al violenţei. Filmul meu
porneşte de la o realitate românească, dar nu m-a preocupat prea mult
reconstituirea realităţii. Filmul meu nu e realist, personajele vorbesc aproape
în parabole, timpul din film e unul care anumită licenţă poetică. Chiar mi s-a
spus că e o atmosferă aproape cehoviană. Dar asta m-a interesat acum să fac.
Dacă pe parcurs o să simt că artificiile astea artistice sunt doar balast şi că
trebuie să mă apropii mai mult de realitate, poate că o să fac şi asta.

Indiferent
ce film va alege să regizeze în viitor Bogdan Mirică, începuturile sale au fost
promiţătoare.