Portrete la Palatul Suțu
Muzeul Municipiului București (MMB) prezintă, până la finalul lunii august a acestui an, expoziția „Portretul: imagine și oglindire”, expusă la sediul din centrul capitalei de la frumoasa clădire monument istoric Palatul Suțu.
Ion Puican, 29.03.2025, 16:16
Muzeul Municipiului București (MMB) prezintă, până la finalul lunii august a acestui an, expoziția „Portretul: imagine și oglindire”, expusă la sediul din centrul capitalei de la frumoasa clădire monument istoric Palatul Suțu. Curatorul expoziției din partea MMB, Ana Maria Măciucă-Pufu, ne-a făcut o scurtă trecere prin istorie a acestui gen artistic ambiguu – portretul, pornind de la expoziția „Portrete” de la Palatul Suțu:
„Practicat încă din antichitate, portretul ocupă un loc ambiguu în ierarhia genurilor, nefiind în concordanță cu simțul moral al criticilor, care nu văd în acești gen decât glorificarea vanității personale. În perioada Renașterii, figura umană a prezentat un interes crescut pentru artiști, portretele la sfârșitul Evului Mediu fiind cele ale suveranilor, oamenii simpli fiind exceptați de interesul acestui gen de reprezentare. Lucrările respective, predominante în secolul al XV-lea, cum ar fi cazul portretul flamande, se limitau la redarea chipului și a umerilor, chipul fiind de regulă văzut din profil.
În secolul al XVI-lea, marii portretiști, cum ar fi Leonardo, Rafael sau Tițian, măresc suprafața reprezentării, adoptând formate mai mari pentru a picta atât personaje masculine, cât și feminine la jumătatea de corp sau chiar în picioare. Este secolul în care portretul atinge maturitatea. În Renaștere, abordarea tematicii era conformă cu calitatea persoanei reprezentate și cu destinația operei. Suportul tehnic și părțile componente fiind alese în funcție de aceste două motivații. A luat naștere astfel portretul psihologic cu destinație intimă, care îi corespunde imaginea fizică și psihică a unei ființe oarecare, despre care nimeni nu știe aproape nimic, care era opusul portretului de aparat al personalităților, al liderilor clericilor și așa mai departe – destinat locațiilor publice, caracterizat de o expresivitate a chipului, însă în care accentul era pus pe atitudinea personajului și pe elementele de decor.
Portretistica imperială a fost de multe ori idealizată. Stilizările, descoperite în modernitate, au fost fundamental căutate pentru redarea portretelor unor ființe pe care nu ni le putem imagina carnal, trupesc, degradante prin îmbătrânire. Sfinții bizantini, de exemplu, înconjurați de aur, sunt nemateriali, hieratici, spiritualizați. Personaje din scenele alegorice din pictura de șevalet, adesea înconjurate de lumină și vegetație paradisiacă, sunt personaje reale, reprezentate idealizat. Memorabile și pentru perioada Renașterii sunt sculpturile figură întreagă ale fraților Giuliano și Lorenzo de Medici din Capela Medici, unde cele două portrete nu sunt tratate realist, conform asemănării fizice, ci conform personalității și spiritului lor. Pictura a evoluat. Forța și noutatea portretelor și autoportretele lor de astăzi revine la elementele substanțiale care stau la baza realizării lor, cu respectarea fidelă a emotivității artistice. Se tinde în prezent către esențializarea portretului fizic, trăsăturile interioare fiind cele care contează și care trebuie să fie exprimate atunci când privim chipul unui personaj.”
Despre expoziția de la MMB, Ana Maria Măciucă-Pufu ne declară următoarele:
„Expoziția „Portretul: imagine și oglindire” are cel puțin două maniere de a fi explorată. Pe de o parte, avem linia verticală a cronologiilor de reprezentare a portretului. Pe de altă parte, avem o linie orizontală de reprezentare a portretului, și anume unul imaginat, ideal de la tiparul canonic la abstractizări contemporane. Separat pot fi descoperite o serie de pasaje diferite de reprezentare pe care le datorăm evoluției tehnologiei. Portretul static, studiat, de atelier sau de cabinet, este alăturat portretului imortalizat instantaneu, unde imaginea clipei este mereu prezentă. Am inclus în povestea noastră și reprezentări îndepărtate ale chipului portretizat plastic de la desprinderea de închipuire, asemănare cu zeii sau tiparul de frumusețe clasică, la imaginea reală, cultivată curajos de civilizația greco-romană. …”
Despre portretul văzut în arta românească, concept dezvăluit de expoziția de la Palatul Suțu, curatorul Ana Maria Măciucă-Pufu ne povestește în cele ce urmează, concluzionând discuția noastră cu conceptualizarea portretului ca act de reprezentare artistic sub formă „măștii – persona”:
„Portretul a suscitat interesul pictorilor români încă de la începutul secolului al XIX-lea, tradiția occidentală făcându-și simțită prezența și în spațiul românesc. Această tradiție a fost reflectată prin numărul mare de portrete realizate de primitivii picturii românești, pictori peregrini care se aflau în căutare de comenzi prin Europa Centrală și de Est, cu stagii mai largi sau mai scurte în țara noastră. Lor le-a fost conferit statutul de fondatori și recunoașterea ca înaintași ai picturii românești, un exemplu în acest sens fiind Constantin Lecca, care realiza în special portrete ale personalităților ce făceau parte din înalta societate.
După aceștia, artiștii au interpretat trăsăturile modelului în funcție de curentul artistic pe care l-au reprezentat și sau conform caracteristicilor artei timpului în care și-au realizat opera. Numim în prezent autoportretizare, însă omul antic avea o preocupare cotidiană chiar pentru ceea ce putea oferi sau ascunde prin cealaltă înfățișare, care e la îndemână și pe care o remodelează cu fiecare etapă a civilizației. O mască. Avea de ales, ca și astăzi, între o mască profesională, una oficială, una pentru decor cotidian, o alta de reprezentare, însă ceea ce era relevant cu adevărat în antichitatea romană, „masca”, celuilalt chip era definită prin cuvântul „persona”, … Aceeași persoană, dar un alter ego.”
