Muzeul Memorial Nichita Stănescu din Ploiești
Pe una din străzile micuțe, parcă ascunse, din Ploiești, județul Prahova, la 60 kilometri de București, se află o frumoasă curte bogată în copaci înfloriți, și o cochetă casă tipică zonei – casa care adăpostește Muzeul Memorial Nichita Stănescu.
Ion Puican, 17.04.2021, 16:37
Pe una din străzile micuțe, parcă ascunse, din Ploiești, județul Prahova, la 60 kilometri de București, se află o frumoasă curte bogată în copaci înfloriți, și o cochetă casă tipică zonei – casa care adăpostește Muzeul Memorial Nichita Stănescu – considerat de unii critici literari cel mai mare poet contemporan român, un geniu al poeziei care a dus mai departe rafinarea și îmbogățirea limbii române, drum pornit de poetul național Mihai Eminescu. Am pășit pe urmele poetului Necuvintelor (numele unuia dintre volumele lui Nichita Stănescu), în curtea și în casa copilăriei sale, întâmpinați de conservatorul muzeului, Ioana Roșu. Aceasta ne-a împărtășit câteva gânduri despre muzeu, despre Nichita, care a trăit doar 50 de ani, între 1933 şi 1983, și însemnătatea acestui loc pentru ploieșteni și pentru români în general:
Aș vrea să aduc aminte și să demonstrez faptul că ploieștenii au dat, în afară de aurul negru (ţiţei) și aur cenușiu (inteligenţă), și valori cum a fost dramaturgul Ion Luca Caragiale, cum au fost actorul Toma Caragiu, poetul Nichita Stănescu, valori care au fost evidențiate cu mulți ani în urmă. Nichita a fost promovat încă din anii 1986, atunci au început și festivalurile de poezie Nichita Stănescu, care au loc și astăzi în fiecare an pe 31 martie, data naşterii. Și asta s-a întâmplat până în anul 2000 când a fost răscumpărată casa familiei Stănescu și atunci am putut să ne ocupăm de a-l readuce pe Nichita acasă. Este casa unde s-a născut. Am avut un noroc fantastic că, la vremea aceea, trăia Mariana, sora de sânge și de nume a poetului, iar dânsa ne-a fost un sfătuitor și un îndrumător al refacerii casei, refacerii atmosferei din casa părintească.
Am continuat incursiunea noastră în lumea lui Nichita Stănescu prin obiectele expuse în muzeu și prin povești despre copilăria acestuia. Ioana Roșu ne-a relatat:
Avem etalate câteva manuscrise, câteva date biografice, fotografii, diplome, dedicate poetului Nichita dar, în mare parte este casa copilului. Este casa cu un dormitor în care și acum tronează în pat un ursuleț, un ursulețul de pluș pe care îl avea Nichita când era micuț. Este casa în care avea biroul de scris elevul Nichita, cu pianina la care de obicei cânta când se întorcea de la școală. Toate obiectele sunt obiecte ale familiei. Toate au fost dăruite cu drag. Cea care a fost păstrătoarea zestrei a fost Mariana, Nichita Stănescu fiind un bucureștean fără a avea buletin de București vreodată. Și-a petrecut tinerețea în capitală. Viața lui de poet s-a consumat în capitală. Cele mai de preț sunt cărțile cu dedicații, cu autografe, premiile – le menționez pe cele două importante, pentru că a fost premiat pentru fiecare volum de versuri de Uniunea Scriitorilor, dar încununarea poetică zic eu că a avut loc în 1976 la Viena, când a obținut Premiul Herder pentru volumul de versuri 11 elegii, iar în 1982 la Serile de Poezie de la Struga din actuala Macedonie de Nord, o frumoasă cunună de aur care tronează într-o vitrină și pe care majoritatea vizitatorilor sunt încântați să o vadă. Probabil că mulți poeți au dorit să obțină acest premiu, dar Nichita a fost cel care l-a obținut. Nichita a crescut cu bonă. Avea o bonă, Ana Silaghi, care se ocupa de educarea, de plimbarea lui Nichita. Profesorul de pian i-a fost adus în casă de la 6 ani. A observat doamna Tatiana, mama poetului, că are ureche muzicală și într-adevăr Nichita avea ureche muzicală pentru că într-un interviu dat la radio, nu știu prin ce an, prin 1975, spunea că, dacă n-ar fi devenit poet, probabil că ar fi un mare muzician. A avut toate condițiile necesare și sprijinul matern.
Prima poezie, povestea Tatiana Stănescu, a compus-o la o vârstă preșcolară. Într-o zi de toamnă, era în curtea casei și făcea magiun, și a auzit că bolborosește ceva prin curte, și l-a întrebat. I-a recitat-o și pe urmă doamna Tatiana a intrat în casă și a notat-o pe o hârtiuță. I-a arătat-o mult mai târziu – era o poezie cu o rimă și ritm pentru un preșcolar. Da, era un ștrengar, era un copil – o zodie de foc, un Berbec în adevăratul sens al cuvântului. La școală, profesorul lui de matematică scria epigrame. Grigore nu l-a stresat atât de mult cu această parte a materiei sale, cu toate că există poeziile Lecția despre cub, Lecția despre cerc, Geometrie în poezia lui Nichita și unii chiar spun că e o poezie matematică. A avut o copilărie frumoasă, a avut și parte de o perioadă mai proastă – era în timpul bombardamentelor, americanii bombardau rafinăriile din Ploiești și atunci familia Stănescu și-a încuiat locuința și s-au refugiat. Norocul a fost că s-au întors, casa nu a avut de suferit din cauza bombardamentelor, dar pe retina copilului au rămas niște imagini, pentru că în poezia sa de multe ori am găsit elementul soldatului, al copacului ars. Vedeți, i s-au întipărit în memorie aceste lucruri.
La finalul vizitei noastre în micul, dar boemul muzeu memorial, Ioana Roșu, conservatorul muzeului, a ținut să precizeze: Încerc să mă fac înțeleasă că este un loc primitor și că mulți pășesc pragul cu sentimentul că Nichita e undeva pe aproape și că chiar ar fi putut fi gazda lor. A trăit intens, a ars ca o torță, puternic. S-a stins foarte devreme. Probabil Nichita a trăit în 50 de ani când alții nu vor reuși în 150 de ani, și asta contează.
