Microistoria. Poveşti adevărate, spuse pe viu

Cine suntem noi azi, după 100 de ani? Cine sunt cetăţenii României, cu ce probleme se confruntă ei după trecerea prin războaie mondiale, peste 40 de ani de comunism şi aproape 30 de ani de tranziţie spre capitalism?

Luana Pleşea, 10.03.2018, 12:34

Cine suntem noi azi, după 100 de ani? Cine sunt cetăţenii României, cu ce probleme se confruntă ei după trecerea prin războaie mondiale, peste 40 de ani de comunism şi aproape 30 de ani de tranziţie spre capitalism? Ce urme au lăsat aceste evenimente asupra oamenilor din diferite generaţii şi provenind din diferite minorităţi? Şi, nu mai puţin, ce fel de viitor visează ei? Sunt întrebări la care se caută răspuns prin proiectul Microistoria. Poveşti adevărate, spuse pe viu”, produs de Asociaţia Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, în parteneriat cu Teatrul Naţional Radiofonic. Lansat în octombrie 2017 sub titlul România 100. Poveşti adevărate spuse pe viu”, proiectul a ajuns la a doua ediţie, desfăşurată la începutul lunii martie. Microistoria” are ambiţia realizării unei arhive vii, alcătuite din poveştile unor oameni obişnuiţi. Concret, se organizează un casting sub forma unor interviuri cu persoanele care au acceptat invitaţia de a spune pe scenă o poveste personală, în faţa a o sută de oameni străini. La fiecare dintre cele două ediţii s-au ales câte 13 poveşti, care au fost spuse în public şi care sunt arhivate pe website-ul www.microistoria.ro .

De selecţia participanţilor la casting s-a ocupat directoarea de casting Florentina Bratfanof, care povesteşte şi despre alegerea finaliştilor: Sunt oameni pe care i-am găsit organic, din recomandările oamenilor de lângă mine şi de lângă membrii echipei de proiect. De pe 15 ianuarie am început să lansez aceste invitaţii şi să vorbesc cu diferiţi oameni. Pe cei mai mulţi nu îi cunoşteam. Şi am avut întâlniri care uneori durau şi trei – patru ore, foarte interesante, în care am depănat poveşti. Iar tipul de comunicare a fost ca o îmbrăţişare, pentru că ei îmi spuneau poveşti de-ale lor şi eu spuneam poveşti de-ale mele, tocmai din dorinţa de a şti cât mai multe despre un om despre care în principiu nu ştii mai nimic. Criteriile au fost de genul masculin – feminin, diferite vârste … Dar sunt unele poveşti care sunt cumva relevante. De exemplu, a fost povestea unei adolescente de 18 ani care mi se pare relevantă şi pentru mine, care am dublul vârstei ei. Au primat poveştile şi prezenţa scenică, felul în care au spus poveştile”.

La ambele ediţii ale proiectului, regizorul Peter Kerek a avut responsabilitatea de a-i pregăti pe finalişti pentru scenă, pentru public: Le-am oferit posibilitatea de a sta în faţa publicului – în cazul acesta, erau ceilalţi din grup – şi să nu facă nimic, să nu spună nimic, să se gândească la ce vor ei. Aceste tăceri au durat câte cinci minute şi apoi am început să le combinăm cu piese, cu muzică şi tăceau şi în grup, tăceau individual şi în diferite feluri, încât am închis, practic, poarta vorbitului şi s-a redeschis abia în faţa publicului. Am urmărit în primul rând să îşi asculte propria poveste şi să vadă ce îi interesează cu adevărat, ce îi mişcă cu adevărat în acea poveste şi să o lucreze ei, să vadă povestea în felul lor şi să devină ascultătorii propriilor poveşti”.

La a doua ediţie a Microistoriei, tema a fost să povestească cum au supravieţuit tranziţiei de la comunism la capitalism”. La casting a venit şi Dana Vlăsceanu. În vârstă de 36 de ani, de etnie romă, a povestit cum dintr-o consumatoare de droguri, a ajuns să aibă un centru comunitar şi să ajute locuitorii din cartierul Ferentari. A dorit să participe la proiect deoarece crede în puterea exemplului, crede că povestea ei poate să motiveze, să îndrume pe cineva: Eu m-am schimbat foarte mult. Oamenii care mă cunosc de opt ani ştiu asta. Am rămas acelaşi om, dar am evoluat. Am vrut să învăţ mai mult, şi am învăţat şi învăţ în continuare. Mi-am reluat studiile, pentru că aveam doar şapte clase. Şi am vrut să fiu un exemplu pentru copiii mei. Iar apropiaţii mei se bucură pentru mine şi pentru realizările mele. La centru am început să lucrăm cu copiii din comunitate. Am organizat tot felul de ateliere, de activităţi, serbări de Crăciun… Ne-am implicat în comunitate. Oamenii care au nevoie de ceva anume în cartier şi nu ştiu încotro să o apuce, apelează de obicei la noi. Ei ştiu că pot să îi îndrum”.

Thomas Mendel are 39 de ani şi este medic stomatolog. În 1988 a plecat din România cu familia, în Israel şi a revenit în ţară în 2003. Crede că poveştile ne pot inspira. Din multele întâmplări care i-au schimbat viaţa, a ales să povestească una din copilărie: În 1989, bunica mea a venit în vizită în Israel. Dimineaţa, am mers cu ea la alimentara din cartier, ca să cumpărăm lucruri pentru micul dejun. Avea pe atunci cincizeci şi ceva de ani şi s-a blocat în mijlocul alimentarei şi a apucat-o plânsul. Copil fiind, pentru mine a fost incredibil, pentru că e o femeie puternică, a făcut faţă la tot aici, dar probabil că a fost primul moment când mi-am dat seama cât de rău a fost aici şi cât de chinuiţi au fost aceşti oameni. Cred că contrastul dintre cele două lumi este important. Trebuie să înţelegem unde suntem şi unde putem fi. Adevărul şi dreptatea uneori au un preţ mare, la fel şi libertatea, dar merită să tragi pentru ele. Şi, dacă te implici şi sacrifici şi iei decizii curajoase, atunci ai şansa să ajungi într-o lume mai bună”.

Iniţiatoarea proiectului Microistoria” şi, totodată, curatoarea acestuia este criticul de teatru Cristina Modreanu, care remarca la finalul acestei a doua ediţii că începe să se adune o frescă foarte diversă de întâmplări foarte personale, venite din colţuri diferite ale ţării, din categorii sociale diferite, din categorii de vârstă şi de gen diferite. Cum se vede România contemporană prin poveştile oamenilor obişnuiţi care trăiesc aici? Răspunde Cristina Modreanu: Se vede destul de traumatizată de această perioadă de tranziţie de aproape 30 de ani de la Revoluţie. Spun asta şi pentru că tema noastră de data asta a fost Cum am supravieţuit tranziţiei?”. Dar se înscriu în această zonă şi poveştile de la prima ediţie. Deci, se vede o Românie foarte tulburată de evenimente istorice, o Românie în care oamenii au încercat să-şi regăsească drumul sau, crescând, au încercat să-şi caute repere, o Românie ca un şantier în lucru, aş putea să-i spun, dar şi plină de speranţă cumva, plină de optimism şi de puterea de a renaşte, indiferent prin ce tragedie trece”.