Mariţa, un debut remarcabil în lungmetraj

Mariţa, lungmetrajul de debut al regizorului Cristi Iftime, a intrat în cinematografele româneşti la sfârşitul anului trecut, după ce a câştigat marele premiu al juriului FEDEORA în secţiunea East of West a Festivalului de Film de la Karlovy Vary.

Corina Sabău, 03.02.2018, 13:36

Mariţa, lungmetrajul de debut al regizorului
Cristi Iftime, a intrat în cinematografele româneşti la sfârşitul anului
trecut, după ce a câştigat marele premiu al juriului FEDEORA în secţiunea East
of West a Festivalului de Film de la Karlovy Vary şi trofeul celei de-a 14-a
editii a Festivalului International de Film Independent Anonimul. Una dintre
calităţile care a atras atenţia criticilor europeni a fost simplitatea regiei
acestei poveşti, concentrată pe viaţa de fiecare zi a unei familii, ai cărei membri, deşi sunt despărţiţi după divorţul părinţilor,
când se întâlnesc, se bucură în mod spontan de energia pozitivă care îşi face
loc în viaţa lor. Povestea filmului,
spune regizorul Cristi Iftime, a pornit de la o întâmplare care l-a urmărit.
Deşi separaţi de multă vreme, o femeie şi un bărbat se îndreaptă, din
obişnuinţă, spre maşina care a fost cândva a cuplului, o Dacie botezată Mariţa.
Una dintre întrebările pe care i le-am pus lui Cristi Iftime a fost legată de
riscul de a construi cinematografic o poveste
pornind de la un gest care poate părea insignifiant. Acel
gest m-a impresionat foarte tare, m-a urmărit, şi de obicei filmele mele se
nasc din momente care mă urmăresc. Aşa că nu m-am gândit dacă e riscant sau nu
să pornesc de aici. Este adevărat că celebra regulă kill your darlings -
renunţarea la elementele care îţi sunt cele mai dragi într-o poveste – de
obicei funcţionează, dar în Mariţa n-am ţinut cont de ea. La un moment dat mi-a
fost teamă că fimul nu va ieşi pe măsura aşteptărilor mele, dar, fără falsă
modestie, se pare că a ieşit. Noi am încercat să condensăm cât mai multe
lucruri în film, dar într-o formă aerisită şi totodată simplă .

Una din mizele filmului – spune Cristi Iftime -
este fost ca spectatorii să înţeleagă personajul Sandu, posesorul Mariţei, tată
a trei băieţi, împătimit colecţionar de timbre, autodeclarat iubitor al vieţii
şi doritor să-şi povestească experienţele, fără a-l judeca. Aceeaşi încercare
la care este supus şi Costi, unul dintre cei trei fii ai lui Sandu, aparent cel
mai exigent faţă de excesele tatălui său. Aşa se
întâmplă şi când se reunesc cu toţii în jurul mesei de Crăciun. Cristi Iftime. M-a interesat mai mult alienarea, faptul că
ei acolo se întâlnesc, deşi în mod real nu mai sunt împreună. Se întâlnesc şi
se simt bine şi pentru câteva ore este o atmosferă plăcută şi prientenoasă. Dar
apoi legătura aceasta se destramă, doar situaţia a făcut ca ei să arate, să se
mai comporte ca o familie. La fel e şi cu gestul de la final, care te poate
duce la ideea că încă sunt o familie, desi nu mai sunt. Dacă ar fi existat
tensiuni sau scandaluri între ei, partea aceasta frumoasă a întâlnirii ar fi
fost ratată, nu şi-ar mai fi avut rostul.

Mariţa este un road movie care încearcă să
surprindă un moment de trecere din existenţa unui tânăr – acela al desprinderii
de tată. Un road movie în spaţiul fizic, dar şi în spaţiul interior al
personajului, complexitate care l-a cucerit pe actorul Alexandru Potocean, unul
dintre cei mai buni actori ai noului val, cu peste 30 de roluri în filmografia
sa – producţii româneşti sau coproducţii internaţionale – şi colaborări cu
regizori ca Radu Muntean, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Constantin Popescu. La un moment dat, toată ţesătura asta de
relaţii creată în jurul tatălui din familie a început să mă intereseze foarte
tare. Adică ceva de acolo îmi era, îmi părea foarte familiar. Aşa am început
să-l înţeleg pe personajul Sandu, şi am înţeles şi raportarea lui Costi la
tatăl său. La repetiţii am pornit cu ideea de a-l amenda pe Sandu. De a-l
amenda mai tot timpul. Numai că în ultimă instanţă nu e vorba doar despre asta.
Se întâmplă şi asta, dar ideea nu e de a-l judeca pe Sandu. Este mai degrabă o
încercare de a-l înţelege şi de a-i înţelege raportarea la viaţă. Chiar dacă nu
ne place sau nu ne convine.

Adrian Titieni, premiat la Festivalul
de Film de la Chicago, cu Silver Hugo pentru rolul principal din
lungmetrajul Bacalaureat de Cristian Mungiu, câştigător a cinci trofee
Gopo, 3 pentru pentru cel mai bun actor într-un rol
principal şi
două pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, este considerat cel mai
prolific actor al momentului. Numai în 2017, a interpretat 12 roluri în filme de scurt şi lungmetraj iar cu Cristi Iftime nu este la
prima colaborare, Adrian Titieni jucând şi în 15 iulie, un scurtmetraj
selectat în competiţia de gen a Festivalului de Film de la Berlin. Adrian Titieni Cristi este un regizor cu un background
foarte interesant. În afară de Film, a absolvit şi Facultatea de Filozofie, şi
de aceea vine cu o perpectivă diferită asupra regiei. Are o atenţie
extraordinară pentru detalii şi amănunt. Are o viziune şi un mod de a gândi
care-mi plac foarte mult. Iar mie îmi face plăcere să lucrez cu oameni care văd
dincolo de realitatea imediată, Or, modalitatea aceasta de abordare este
provocatoare pentru mine. Eu mă bucur că s-a gândit să mă distribuie, rolul
este ultraprovocator şi dificil în acelaşi timp. Şi, cu riscul de a mă repeta,
nu ştiu cât de mult m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor.

Scenariul filmului a fost scris de Anca Buja şi
Cristi Iftime, imaginea este semnată de Luchian Ciobanu, montajul a fost
realizat de Dragoş Apetri. Alexandra
Alma Ungureanu este designer de costume, scenografia îi aparţine Mălinei
Ionescu iar sunetul a fost semnat de Dan-Ştefan Rucăreanu, Alexandru Dumitru şi
Florin Tăbăcaru. În afară de Alexandru Potocean şi Adrian Titieni, din
distribuţia filmului fac parte Lucian Iftime, Victoria Cociaş, Andrei Huţuleac,
Bogdan Dumitrache, Ana Ciontea. Producători sunt Ada Solomon şi Radu Stancu.