Festivalul Euroregional de Teatru din Timişoara, la a noua ediţie

TESZT, Festivalul Euroregional de Teatru din Timişoara, este unul dintre proiectele importante ale Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely şi se desfăşoară anual, în ultima săptămână a lunii mai.

Luana Pleşea, 04.06.2016, 14:30

TESZT, Festivalul Euroregional
de Teatru din Timişoara, este unul dintre proiectele importante ale Teatrului
Maghiar de Stat Csiky Gergely şi se desfăşoară anual, în ultima săptămână a
lunii mai. Într-un oraş prin excelenţă al diversităţii culturale, TESZT îşi
propune promovarea multiculturalităţii şi familiarizarea publicului spectator
cu cele mai noi evenimente teatrale din euroregiunea DKMT (Dunărea, Criş,
Mureş, Tisa). Şi nu numai. Pentru că la ediţia 2016, a noua, au fost invitate
şi spectacole din Italia, Belgia şi Portugalia.

În spectacolele alese spre a fi
prezentate anul acesta s-a remarcat foarte uşor tematica socială, indiferent că
veneau din Macedonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria, Croaţia sau România. Attila
Balázs, directorul Teatrului Maghiar din Timişoara, s-a ocupat de selecţia
spectacolelor, împreună cu coordonatorul proiectului, Gálovits Zoltán. Ne-am uitat la foarte multe
spetacole. După ce s-a făcut o primă selecţie, am început să ne uităm la
detalii şi să vedem cam care sunt temele principale care se reflectă în cele
mai multe spectacole. Am constatat că în stagiunea trecută s-a vorbit mult
despre personalitate, despre relaţia omului cu societatea, relaţia cu el
însuşi, cu lumea din jur. Sunt diferite modalităţi de exprimare, atât prin
one-man show, cât şi prin spectacole documentare sau texte clasice sau
spectacole bazate mai mult pe muzică, mai multă poezie.

Criticul de teatru Daniela
Şilindean, consultantul literar al festivalului, vorbeşte despre tematică şi
despre provocările adresate spectatorilor Anul acesta,
TESZT-ul Teatrului Maghiar din Timişoara s-a concentrat pe teme extrem de
puternice, care au pus spectatorul fie faţă în faţă cu sine, fie faţă în faţă
cu comunitatea, dând de fiecare dată măsura umanităţii sau a lipsei de
umanitate, a solidarităţii sau a lipsei de solidaritate, oferind o imagine
destul de reală şi autentică a societăţii de astăzi. Ce m-a surprins foarte
tare? Câteva accente extrem de puternice în spectacole extrem de radicale în
discursul pe care îl propuneau. Spectacole care te fac să empatizezi foarte
tare cu cauza pe care o propun şi o susţin. Un alt aspect foarte important în
TESZT 2016 – faptul că spectatorul nu mai are voie să fie pasiv. Cu alte
cuvinte, nici vorbă de fotolii confortabile ca la teatru. Spectatorul este fie
parte activă, fără niciun fel de figură de stil, fie îşi face spectacolul, fie
nu este spectacol. Au fost mai multe performance-uri, montări, spectacole care
au avut acest tipar, de a delega rolul actorului, de a schimba scena cu sala,
astfel încât spectatorii să se implice, să fie chiar parte din spectacol, să-şi
facă propriul spectacol.

Unul dintre cele mai puternic
militante, s-ar putea spune, spectacole din festival a fost Dogville, o
coproducţie Casa Mikser, Belgrad / Centrul Cultural de Tineret, Novi Sad.
Adaptarea filmului Dogville al lui Lars von Trier, realizată de regizorul
Kokan Mladenović, prezintă povestea lui Grace care se refugiază în Dogville, un
oraş aparent idilic, fugind de gangsterii care o urmăresc. Această comunitate
idealizată însă este plină de frustrări, de zgârcenie şi de agresivitate, iar
Grace va deveni victima celor cărora le-a oferit ajutor şi în a căror umanitate
şi bunăvoinţă şi-a pus încrederea. Kokan Mladenović despre intenţia acestei
propuneri: Am dorit să facem un spectacol despre ţara în
care trăim. Dar, un asemenea spectacol nu se poate realiza acum în niciun
teatru din Belgrad. De aceea, am format o echipă de prieteni şi am organizat o
audiţie la care am găsit două tinere actriţe. Am lucrat la acest spectacol
despre Serbia în condiţii aproape de gherilă, remarcând că Belgradul de astăzi
a devenit Dogville. Vorbim despre statutul culturii în societate, despre
raportarea la minorităţi, la minorităţile sexuale, despre violenţa asupra
femeilor, despre tot ceea ce este atât de prezent în Serbia şi despre care noi
credem că ar trebui să reprezinte tema unui spectacol de teatru. Succesul pe
care l-am înregistrat cu acest spectacol în Croaţia, Bosnia, Slovenia,
Macedonia dovedeşte că problemele prezentate nu sunt specifice doar Serbiei de
azi. Se poate spune că întreaga Europă a devenit Dogville, nu numai Serbia.

Spectacolele create de Kokan
Mladenović au fost premiate în aproape toate festivalurile din centrul şi estul
Europei.

Festivalul Euroregional de
Teatru din Timişoara s-a încheiat cu spectacolul unui artist foarte cunoscut în
întreaga Europă. Coregraful şi performerul bulgar Ivo Dimchev a venit la TESZT
cu producţia I Cure, o coproducţie cu Impulstanz Vienna. Dacă vindecarea
este o alegere, de ce să nu facem această alegere în timp ce suntem într-un
teatru, argumentează Ivo Dimchev alegerea de a crea un performance interactiv
despre vindecare, un performance în care artistul îşi foloseşte până la extrem
unele dintre mijloacele sale de exprimare. Ivo Dimchev: Cred că spectacolul este despre vindecare, dar nu atât de mult la nivel
fizic, literal. Este mai mult o terapie pentru modul nostru limitat de a gândi
despre pozitivitate şi sănătate. Este foarte evident că, atunci când începem să
ne însănătoşim sau încercăm să devenim sănătoşi sau să gândim pozitiv, ne
înconjurăm imediat de un număr uriaş de duşmani. Deci, să fii sănătos, să fii pozitiv este, practic, un fel de loc
periculos în care te afli. Am realizat că singura cale de a scăpa de acest
pericol este să permitem la tot ce este negativ, tot ce înseamnă duşman al
acestei perspective, să fie parte din ea. Deci, am încorporat în performance
toate aceste tabu-uri şi încerc să îi fac pe oameni să aibă de-a face cu
mizeria, cu sexualitatea, cu violenţa, cu moartea într-un mod în care să le
accepte, să le vadă ca pe o parte a vieţii. Nu este ceva negativ, este ceva ce
trebuie să înţelegi, pentru că reprezintă un lucru foarte natural. Încă putem
găsi frumuseţea în acele lucruri, nu să le judecăm. Deci, din acest punct de
vedere, performance-ul este un fel de terapie. Desigur, nu e posibil să schimbi
aceste lucruri într-o oră, dar cel puţin oamenii pot vedea o mică lumină la
capătul tunelului. Dar este o uşă grea acolo. Este nevoie de multă practică, de
multă energie, de multă răbdare, de multe dragoste pentru a deschide această
uşă şi a obţine această libertate de a nu judeca drept bun sau rău, sănătos sau
nesănătos.