Despre manuscrise pierdute, cu scriitorul Bogdan Suceavă
De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica.
Corina Sabău, 06.01.2018, 14:13
De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a
manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut
revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Cît de tragică e
pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a
scris alte opere de o valoare inestimabilă? Sunt câteva dintre întrebările pe
care scriitorul şi matematicianul Bogdan Suceavă le lansează în noul său volum
apărut la editura Polirom, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute. În seara de 22 decembrie 1989, în momentul
izbucnirii Revoluţiei, Bogdan Suceavă, pe atunci student la Facultatea de
Matematică din Bucureşti, a văzut cum Biblioteca Centrală Universitară ardea.
În miezul Bucureştilor, fără ca nimeni să poată face ceva. Au circulat multe
zvonuri. Nu cunosc cauza, dar îmi aduc aminte că mă gândeam: deci aşa ard
bibliotecile. Aşa trebuie că a ars şi Biblioteca din Alexandria, notează
Bogdan, şi acesta pare să fie unul din momentele declanşatoare pentru volumul
apărut la sfârşitul anului trecut. Profesor în cadru Departamentului de
Matematică de la California State University, Fullerton, autor a treisprezece
volume de proză şi a mai multor volume de istorie a matematicii, Bogdan Suceavă
ne-a spus că o trecere în revistă a celor mai importante lacune livreşti i s-a
părut mai necesară ca oricând. Mi s-a părut că
este o carte necesară, în primul rând pentru clarificarea imaginii mele despre
literatură şi despre rostul romanului în ziua de astăzi. În fond, ne putem
întreba de ce mai citim, de ce mai scriem roman. Dacă viitorul ne va rezerva o
lume în care nu vom mai citi aşa ceva? Este cumva o perioadă de stingere a unor
genuri literare şi de reducere a interesului pentru valorile clasice ale
literaturii? Şi mi s-a părut că răspunsul scurt este nu, eu cred că se va citi
mai departe. Cred că întotdeauna vom putea găsi o categorie de poveşti, o
categorie de romane care vor fi necesare şi în viitor, aşa cum au fost necesare
dintotdeauna. Şi m-am gândit că cele mai necesare cărţi sunt acelea care ne
ajută să reconstruim scene din trecut, momente care ni se par relevante pentru
actualitatea noastră. Umplerea unor astfel de momente-episoade obscure din
trecut cu o poveste bine scrise mi se pare absolut utilă şi mi se pare că este
vorba de o utilitate aparte a culturii. Şi nu cred că aşa ceva poate fi
înlocuit prin mesaje în reţelele de socializare sau de videoclipuri. Sunt anumite
lucruri pur literare iar reconstruirea trecutului, a unor pagini importante din
trecut mi se pare o garanţie a viabilităţii romanului ca gen.
Odată
ce cartea e pierdută, poate că cea mai fericită întorsătură a situaţiei ar
putea fi soarta părţii a doua a Poeticii lui Aristotel, adică un alt autor,
precum Umberto Eco, să inventeze o poveste peste ruinele absenţei. Nu neapărat
cartea iniţială, pe care o admitem ca pierdută pentru totdeauna, ci speculaţia
asupra contextului dispariţiei sale. Asta poate să devină roman scrie Bogdan
Suceavă. Cu Numele
Trandafirului am avut noroc, l-am citit la şaptesprezece ani, şi mi-am dat
seama devreme că este ceva foarte important acolo. Dar a mai fost un moment
important, momentul în care am pregătit un curs de istoria matematicii şi când
am încercat să întocmesc o listă a lucrurilor pe care le-aş preda la curs. Aşa
am descoperit că din perioada antică lipsesc foarte multe cărţi importante. De
exemplu, am să descoperit că un volum scris de Cicero care i-a plăcut foarte
mult Sfântului Augustin şi care a însemnat foarte mult pentru devenirea
tânărului Augustin a dispărut. Şi asta la un moment dat începe să te doară la
un nivel foarte personal. Şi ajungi să vrei să vezi ce s-a întâmplat cu memoria
umanităţii. Dar am realizat asta foarte târziu. Cred că trebuie să fii bătrân
ca să apreciezi aceste pierderi la adevărata lor importanţă. Am realizat asta
în ultimii doi ani.
Bogdan Suceavă
a ales să plece în Statele Unite pentru că şi-a dorit să studieze matematica avându-l
ca îndrumător pe un renumit specialist chinez, pe care îl menţionează şi în
volumul recent lansat, Istoria
lacunelor. Despre manuscrise pierdute. A obţinut titlul de doctor în
matematică în 2002, la Michigan State University, iar acum predă la California
State University. Cu toate acestea, s-a întors mereu la literatură. Mi se pare că literatura ne face mai întregi. Cel puţin eu am nevoie de
literatură şi cred că dacă aş face doar demersuri de natură tehnică ar fi prea
puţin. Ca un fel de sărăcire, de reducere a ta. Au fost ani în care n-am scris.
În perioada 1996-1999 a trebuit să mă pregătesc pentru nişte examene dure la
matematică. A fost foarte greu, foarte
dur, nu am scris nimic vreme de trei ani. Unul dintre cele mai dificile examene
a fost în mai 1999, aveam 28 de ani şi mă suspectam că nu mai reuşeam să reţin
şi cu trei zile înainte de examenul acela am reînceput să scriu. A fost ca un
moment de eliberare, am simţit că dacă nu revin cumva la literatură nu voi
reuşi să trec examenul. A fost un moment de eliberare necesară. Avem nevoie să
fim întregi şi pentru a fi întregi avem nevoie de literatură.
Premiul CopyRo, în
2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii, Premiul
pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o
poveste şi Premiul I al Reţelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit
pentru tine sunt câteva din distincţiile care răsplătesc activitatea literară
a lui Bogdan Suceavă.
