Academia Itinerantă Andrei Şerban
“Cred că un astfel de volum este unic în România. Şi era nevoie de aşa ceva, era nevoie de a documenta un fenomen unic, un fenomen cu totul extraordinar..., a mărturisit criticul de teatru Monica Andronescu...
Luana Pleşea, 14.12.2013, 07:30
“Cred că un astfel de volum este unic în România. Şi era nevoie de aşa ceva, era nevoie de a documenta un fenomen unic, un fenomen cu totul extraordinar…”, a mărturisit criticul de teatru Monica Andronescu la lansarea de către Editura Nemira a volumului “Academia Itinerantă Andrei Şerban – Cartea Atelierelor”, pe care Monica Andronescu l-a coordonat, împreună cu Cristiana Gavrilă.
Povestea ar suna cam aşa: în 2007, regizorul Andrei Şerban a iniţiat, împreună cu directoarea de atunci a ICR New York, Corina Şuteu, un ciclu de ateliere de creaţie teatrală, în special pentru tineri. Titlul ales: Academia itinerantă”. Atelierele au fost deschise, după cum a declarat Andrei Şerban, nu doar actorilor, regizorilor, scenografilor sau muzicienilor, ci tinerilor în spirit şi din alte profesii”. Iar cartea editată de Nemira reconstruieşte, din fragmente, imaginea misterioasă” a Academiei lui Andrei Şerban.
La lansarea volumului, regizorul a încercat, la rândul său, să “desluşească” puţin misterul: “Ce ne lipseşte? De ce avem nevoie? Astfel de întrebări au fost sursa acestor activităţi. Pentru că lucrăm diferite forme, direcţii – unii, în teatru, alţii, în cu totul alt domeniu – , dar fiecăruia îi lipseşte altceva sau are nevoie de altceva. În acelaşi timp, ne regăsim cu toţii în această dorinţă de a căuta. Atelierele au fost, pentru noi toţi care am fost acolo, o evadare. Exact ca personajele din Cum vă place?”, care pleacă din oraş în pădure pentru că presiunea vieţii, presiunea societăţii este atât de mare încât nu mai rezistă”.
Atelierele organizate până acum în cadrul Academiei Itinerante au avut loc la Plopi, Horezu, la Ipoteşti şi Mogoşoaia şi fiecare a avut un centru al său de interes. Primul, mai special, a pornit de la cartea “Spovedanie la Tanacu”, a Tatianei Niculescu-Bran şi, de altfel, a şi avut ca rezultat un spectacol, prezentat şi pe scena celebrului Teatru “La MaMa” din New York.
Andrei Şerban: “Primul atelier, în Munţii Apuseni, a fost o încercare de a vedea cum putem să ne întâlnim – oameni care nu ne ştiam, actori, muzicieni, plasticieni, scriitori şi să locuim împreună, zi şi noapte, timp de 10 zile şi să vedem dacă putem descoperi ceva. În acest caz, aveam cartea Tatianei Niculescu-Bran, pe care am încercat să vedem dacă o putem trăi în noi înşine. Al doilea atelier, la Horezu, s-a axat pe viaţa şi opera lui Brîncuşi. Mulţi dintre actori nu se cunoşteau, dar au devenit o familie. Ne întâlneam dimineaţa, foarte devreme, pentru exerciţii. La prânz, toată lumea mânca împreună – acesta a fost un fel de semn al fiecărui atelier, pentru că stăteam la masă şi, în loc să se creeze grupuri mici, toţi trebuia să fim atenţi la ceilalţi – cum pasăm bolul de salată, trebuia să fim atenţi când cineva cerea pâine, când cineva rămânea fără apă în pahar… Ideea a fost de a nu mânca doar pentru mine însumi, de a nu mânca cu lăcomia pe care o am de obicei, ci să o fac cu mai multă atenţie, cu mai mult calm şi cu mai mult respect faţă de celălalt”.
În atelierul de la Ipoteşti, în centrul atenţiei s-a aflat, bineînţeles, Eminescu, cu poeziile şi viaţa sa, iar în cel de la Mogoşoaia, aleşii au fost Caragiale şi Shakespeare. Destul de dificil să cuprinzi esenţa acestor întâlniri într-o carte… Monica Andronescu a explicat cum a gândit structura volumului “Academia Itinerantă Andrei Şerban – Cartea Atelierelor”: “Cartea este compusă din mărturii, din poveşti de la faţa locului, din multe interviuri, din eseuri. Cred că, după ce citeşti această carte, rămâi cu sentimentul că acolo e o şcoală, o şcoală după care se poate învăţa şi să trăieşti, şi să trăieşti în teatru, şi să faci teatru. Şi cred că asta este extrem de important. Cum am aşezat textele? Am încercat să îi dăm cuvântul domnului Andrei Şerban în deschiderea cărţii, ca să ne povestească ce a însemnat această Academie, ce înseamnă pentru dumnealui. Urmează textul doamnei Corina Şuteu, datorită căreia această carte a ajuns să existe astăzi, pentru că, dacă nu ar fi fost dumneaei, nu ar fi existat Academiile. Apoi am pus în prim-plan prima Academie itinerantă, care a avut puţin alt destin, şi anume cea făcută după cartea Spovedanie la Tanacu” a doamnei Tatiana Niculescu Bran. Am continuat cu mărturiile oamenilor care au participat la Horezu, la Mogoşoaia şi la Ipoteşti. Cartea se închide cu un alt text al domnului Andrei Şerban – vă las plăcerea de a-i descoperi cuvintele extraordinare şi acel impuls pe care nu se poate să nu îl simţi când îl asculţi sau când citeşti un text de-al lui Andrei Şerban”.
Printre mărturiile strânse în carte se află şi cea actorului Marius Manole care, prezent la lansare, a povestit: “Întâlnirea mea cu Andrei Şerban s-a întâmplat la Horezu, un workshop pe care eu personal n-am să-l uit niciodată. A fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am petrecut în teatrul românesc. Par cuvinte mari, dar, realmente, workshopul de la Horezu pentru mine a însemnat o mare revelaţie. Pentru că pierdusem puţin încrederea în teatru, pentru că credeam că lucrurile nu se întâmplă aşa cum vroiam eu. Acolo ne-am întâlnit o mână de actori, foarte talentaţi şi foarte buni din toată ţara şi ni s-a demonstrat că un actor are o putere de muncă fantastică, că poate să se trezească dimineaţa în zori şi să muncească până seara târziu dacă îl interesează ce are de făcut, că un spectacol se poate face şi în 5 zile, şi în 6 zile, că fantezia noastră este mare de tot, doar că cineva trebuie să ştie să sape în noi şi să ne facă să înflorim… pentru că n-am să mai cred niciodată că într-un spectacol prost este vina actorului…”.
Încheiem tot cu vorbele regizorului Andrei Şerban, despre ceea ce consideră a fi esenţa Academiei Itinerante: “Aceste ateliere pot fi o sursă pentru cei tineri – spiritual tineri – să urce o nouă treaptă. O deschidere de drum spre o nouă educaţie, pe care niciunul dintre noi nu am avut-o. Atelierele funcţionează ca un clopoţel de deşteptare. Matisse spunea despre artă că este ca un fotoliu confortabil. Cu alte cuvinte, e ca un drog. Are toate şansele de a te adormi, de a te face pasiv. Teatrul e, din păcate, şi azi un sedativ care adoarme, cu unele excepţii. Trebuie să evadăm!”.
