Robert Pitiş, noul coordonator-şef al LSRS Japonia

Robert Pitiş are 23 de ani şi este coordonatorul filialei Japonia a Ligii Studenţilor Români din Străinătate.

Sorin Iordan, 31.05.2022, 15:15

Robert
Pitiş are 23 de ani şi este coordonatorul filialei Japonia a Ligii Studenţilor
Români din Străinătate. S-a născut la Bucureşti şi după ce a absolvit Liceul
Mihai Viteazul, profilul matematică-informatică, a urmat cursurile Academiei
de Studii Economice jumătate de an, timp în care a aşteptat răspunsul care avea
să-i schimbe viaţa: a primit o bursă de studii în Japonia. Pasiunea pentru
cultura niponă a început din şcoala generală, când urmărea anime-uri şi s-a
amplificat odată ce a descoperit clipuri video cu bucătăria japoneză. Din clasa
a 10-a a început să înveţe limba japoneză, iar în aprilie 2018 a pus piciorul
pe tărâm nipon. În prezent studiază administrarea afacerilor la Universitatea
din Kobe. L-am întrebat pe Robert cum este viaţa acolo şi cum a reuşit să se
adapteze.

Este complet diferit.
Sunt diferenţe pe care chiar dacă ţi le spun alţii. Este foarte greu să-ţi
imaginezi, mai ales la oameni, modul în care ei interacţionează unii cu alţii.
Cred că asta este cea mai mare problemă: cât de dificil este să te integrezi.
Nimeni nu vrea să iasă în evidenţă în ţara asta, iar în acelaşi timp vor sp se
respecte reciproc şi din acest motiv se ajunge la extrem şi nu doar că nu se
deranjează unii pe alţii, dar nici nu se ajută foarte mult. Este dificil,
într-adevăr. Durează mult, mult mai mult să creezi relaţii de încredere cu
japonezii şi asta e ceva cu care încă mă confrunt.

LSRS
Japonia este o filială tânără. A fost deschisă în 2020 de Oana Dumitru şi Doina
Zavulan, două tinere românce studente în Ţara Soarelui Răsare. Ele au fost cele
care l-au invitat pe Robert să adere la organizaţie, ceea ce a şi făcut în
aprilie 2020. La început au fost doar trei membri, dar acum sunt şase care ţin
legătura cu o comunitate de 15 tineri români. Robert a preluat conducerea anul
acesta, în ianuarie, şi spune că în plan să creeze o legătură între tinerii
români din Japonia şi cei de acasă.

Îmi doream de ceva timp.
Aveam câteva idei în ce direcţie aş dori să duc filiala. Cel mai mare obiectiv,
care este parte şi din proiectul pe care l-am început acum, este să creăm o
comunitate care leagă românii care sunt în România şi cei care sunt în Japonia.
Problema cu care ne-am confruntat noi toţi, studenţii români care am venit
aici, este că nu există o comunitate bine formată, în special de studenţi. Şi
ideea mea a fost să creăm această comunitate. Ne-am dat seama că este dificil
să formăm o comunitate doar de români aici în Japonia. Nu suntem suficienţi. Să
zicem că poate vin unu, doi, trei maximum pe an. Ne-am propus să ne mutăm puţin
atenţia de pe studenţii români din Japonia pe studenţii români din România,
care îşi doresc şi sunt interesaţi să vină în Japonia.

Am intrat în contact cu
multe instituţii din România, care au predare în limba japoneză, şi facem tot
felul de webinars (seminarii online – n.r.) ca să vorbim direct cu studenţii
care sunt acolo,. Le oferim astfel o şansă pe care au nu am avut-o şi nimeni
din echipa noastră nu a avut-o, să vorbească cu cineva care este deja în
Japonia, să poată să ne întrebe cum a fost experienţa cu primirea bursei, cum
este experienţa să trăim aici, ce fel de costuri există, orice fel de
întrebări. Avem un ghid al studentului, dar este pentru cei care deja au venit
în Japonia. Pe lângă asta, mai avem o idee care, din păcate, nu este bătută în
cuie. Această idee a venit în urma discuţiilor cu Ambasada României în Japonia
– suntem în destul de strâns contact cu ei, comunicăm destul de des – să facem
un fel de newsletter, pe care să-l distribuim, cu ajutorul Ambasadei, în mai
multe instituţii aici din Japonia pentru a ne face cunoscută povestea.

Robert
Pitiş îşi va încheia studiile în martie 2023. Se pregăteşte să utilizeze
instrumente IT pentru a analiza date în beneficiul companiilor. Spune că, după
absolvire, ar mai vrea să stea în Japonia câţiva ani şi să lucreze, iar la un
moment dat, ar putea să revină în Europa, însă şansele unei repatrieri sunt
mici.

Mă gândesc să mai stau
câţiva ani, să încep să lucrez aici. Aş dori să stau puţin mai mult, încă
minimum cinci ani. Îmi doresc să înţeleg mai mult cultura nu doar din
perspectiva unui student, ci şi a unui muncitor. Dar după aceea nu am încă o
idee conturată. Mă gândesc să mă bazez pe ce oportunităţi se ivesc atunci şi,
din păcate, nu am planuri foarte mari de a mă întoarce în România.