Sarah Grant (Anglia)

Sarah Grant vine din Marea Britanie, din Wimbledon. A studiat la Londra literatura engleză, iar acum este profesoară şi traducătoare.

Hildegard Ignătescu, 21.11.2019, 16:45

Sarah Grant vine din Marea Britanie, din
Wimbledon. A studiat la Londra literatura engleză, iar acum este profesoară şi
traducătoare. Prima oară a ajuns în România în anul 2000 şi atunci s-a
îndrăgostit de ţara noastră, unde a călătorit de mai multe ori. Îşi dorea
dintotdeauna să viziteze aceste locuri, pentru că îi păreau exotice şi nimeni
din jurul ei nu era curios în afară de ea.

În cele din urmă, după câteva vizite,
în 2015 Sarah s-a mutat definitiv în România, loc pe care l-a îndrăgit şi mai
mult de când i-a devenit a doua casă. Era familiarizată cu atmosfera
bucureşteană, pentru că venea de la Paris, unde locuise 22 de ani înainte de
experienţa românească. Şi totuşi, Bucureştiul e un oraş aparte, pe care Sarah l-a
descoperit în timp şi pe care îl iubeşte cu sinceritate. După primul interviu
pe care ni l-a acordat în acest an, Sarah Grant revine la Radio România
Internaţional cu câteva recomandări pentru cei care ar dori să viziteze sau să
investească în ţara noastră:

Sunt atât de multe
motive pentru care România merită vizitată: frumuseţea ei, oamenii ei minunaţi.
Avem atât de mulţi copii care au rezultate deosebite la olimpiade, care nu
primesc deloc atenţie în mass media, la fel ca şi copiii străluciţi din şcolile
primare. Ei au nevoie să fie promovaţi, fiindcă aici avem unii dintre cei mai
buni oameni de IT pe care i-am întâlnit vreodată, avem muzicieni excelenţi,
avem scriitori extraordinari. Aici este atât de multă creativitate, iar acest
lucru trebuie încurajat, nu doar prin evenimente underground sau prin
festivaluri mai mici sau mai mari ici şi colo. E nevoie de o promovare
constantă, pe scară largă. Dacă mergeţi într-o librărie din Franţa, spre
exemplu, n-o să găsiţi prea multe volume ale autorilor francezi la secţiunea
noi best sellers. Aici, dacă intraţi în Humanitas la raftul cu noi autori, o
mulţime sunt români. România merită investiţii şi merită să fie cunoscută, să
fie explorată, sunt atât de multe straturi de descoperit.

Sarah Grant şi-a dorit din copilărie să vină în
România, care i se părea un ţinut exotic şi misterios. A sosit în România prima
oară în anul 2000 şi a fost încântată de ceea ce a descoperit. Mărturiseşte că
a fost cucerită pe viaţă de meleagurile noastre, pe care a vrut să le exploreze
în anii care au urmat. Una din întâmplările care i-au rămas în memorie de
atunci este ca o scenă de film, iar Sarah a rămas impresionată de dezinvoltura
cu care oamenii se ajută unii pe alţii în România:

Era prima mea vizită şi
nu ştiam încotro mergeam. Aveam nevoie de un hotel, dar nu de unul scump şi
eram pe drumuri de câteva ore, încercând să găsesc un loc unde să mă cazez. La
un moment dat îmi amintesc că m-am oprit pe bulevardul Carol I colţ cu
bulevardul Magheru, m-am aşezat pe valiză şi am început să plâng. Îmi spuneam:
o, Doamne, mi-am dorit atât de mult să vin aici şi acum trebuie să plec fiindcă
nu am unde sta. Atunci s-a oprit lângă mine un taxi, şoferul a lăsat geamul în
jos şi mi-a zis: ce faceţi, doamnă? S-a dat jos din maşină şi a continuat: de
ce plângeţi aşa, la colţul ăsta de stradă? I-am răspuns că nu ştiam ce să fac,
că nu voiam să stau unde eram cazată şi că mai aveam zece zile de petrecut în
România, că nu-mi permiteam un hotel, nu ştiam ce să fac, dar că nu voiam să
plec acasă. El mi-a zis: nu vă faceţi griji, suntem în România, ţara tuturor
posibilităţilor. Şi a deschis portbagajul cu o şurubelniţă, a zvărlit valiza
înăuntru şi mi-a spus: urcaţi în maşină. Iar eu m-am gândit că ori voi sfârşi
tăiată bucăţi într-o pădure, ori acesta va fi salvatorul meu.

Aşadar, m-am suit
în taxi, cu ochii umflaţi de plâns şi mânjiţi de mascara, transpirată toată, nu
arătam prea îngrijit. El m-a întrebat: cunoaşteţi Bucureştiul, iar eu i-am
răspuns că nu. Ei, atunci vă fac eu un tur. Şi mi-a arătat Ateneul, Capşa,
Opera şi toată zona centrală a oraşului. Şi tocmai când urcam pe bulevardul
Elisabeta, a fost oprit de un cuplu care, în mod ciudat, voiau să meargă la
Piteşti. Iar el m-a întrebat din nou: vă supăraţi dacă mergem la Piteşti? Eu am
răspuns că nu. Şi aşa am plecat la Piteşti. Şoferul i-a întrebat pe cei doi
dacă ştiau vreun loc unde aş putea locui în următoarele zece zile care să nu
fie prea scump. Doamna a scos telefonul şi a vorbit cu cineva, iar eu habar nu
aveam ce zicea, însă la final mi-a spus: gata, s-a rezolvat, vă vom da o cameră
la hotelul pe care îl deţine sora mea,
foarte aproape de Cişmigiu.

Haideţi cu noi la Piteşti, lăsaţi-ne acolo, iar la
final duceţi-o pe doamna la hotelul de lângă parc. Acolo mi-am petrecut
următoarele zece zile, în vizita din anul 2000. Am cunoscut tot personalul
hotelului şi am învăţat toate locurile de lângă Cişmigiu, care a devenit zona
mea. E povestea bunătăţii oamenilor. Îmi amintesc că era Paştele şi i-am oferit
taximetristului o pungă de ouă de ciocolată pentru copiii lui şi ne-am
împrietenit. Peste ani, când fiul lui a plecat în Belgia, i-am dat numărul meu
de telefon să mă sune pentru orice problemă. Ani de zile am păstrat legătura cu
acel şofer de taxi care a fost atât de amabil şi nici măcar nu m-a lăsat să
plătesc cursa. Aşadar am văzut Bucureştiul, am cunoscut doi oameni minunaţi, am
ajuns la Piteşti, iar la final am coborât la Cişmigiu…a fost o întreagă
aventură! Bunătatea oamenilor, asta înseamnă pentru mine România, bunătatea,
generozitatea şi căldura oamenilor.