Ian Tilling, un fost polițist britanic

Ian Tilling, un fost polițist britanic, stabilit în România, fondatorul și directorul centrului Casa Ioana, destinat copiilor și femeilor victime ale violenței domestice

Hildegard Ignătescu, 22.10.2020, 15:52

După revoluția din 1989, mass media internaționale erau inundate de imaginile cu copiii instituționalizați în centrele groazei peste tot în România. Nu peste mult timp la granițe soseau zeci de convoaie umanitare cu ajutoare și cu străini profund impresionați de ceea ce văzuseră în presă, deciși să dea o mână de ajutor acestor copii aflați în situații disperate. Printre ei se număra și invitatul rubricii noastre din această săptămână, Ian Tilling, care venea din Marea Britanie și era polițist la acea vreme. A lucrat timp de doi ani cu copiii cu dizabilități din centrul de la Plătărești, apoi a decis să se întoarcă în România, de data aceasta pentru totdeauna.

După 23 de ani de carieră la Poliția Locală din orașul britanic Kent, la finalul căreia a primit Medalia pentru Conduită Exemplară, Ian s-a pensionat și a făcut o schimbare radicală în viață. S-a mutat în România și în 1992 a pus bazele centrului Casa Ioana, un loc care își dorește să fie un nou început pentru victimele violenței domestice și pentru familiile fără adăpost. Împreună cu o echipă inimoasă, Ian a atras o mulțime de expați în lucrul cu femei și copii care experimentează violența domestică și cu familiile rămase fără adăpost. De asemenea, Ian Tilling organizează periodic acțiuni umanitare pentru oamenii fără adăpost din București.

Când a venit prima oară în România, era în august 1990. Condusese atunci prin toată Europa un camion cu ajutoare însoțit de o soră medicală și își amintește că la granița românească, pentru a putea trece mai departe, a improvizat pe loc o ștampilă dintr-o monedă de 10 pence cu chipul Reginei Angliei. Ian Tilling își amintește cum a văzut România la câteva luni de la revoluție și ne dezvăluie ce l-a făcut să ia decizia de a se muta aici definitiv:

“Călătoria spre București a fost îngrozitoare și minunată în același timp. Îngrozitoare pentru că nu existau drumuri, iar condițiile erau foarte grele. În schimb, priveliștea era uluitoare, natura era superbă, ceea ce a făcut călătoria să fie foarte interesantă. Când am ajuns la București era târziu în noapte și orașul părea foarte searbăd, iar noi nu ne așteptam deloc la asta. Am ajuns în cele din urmă la Hotel Athenee Palace, care era cam luxos și cam scump, însă nu aveam alt loc în care să dormim. Îmi amintesc că dimineață am fost întâmpinați de un copil care i-a oferit o floare asistentei cu care eram. A fost un gest frumos, iar el a devenit un mic ghid local de mare ajutor pentru noi în zilele care au urmat. Inițial, am lucrat la orfelinatul Maicii Tereza din București, înainte să cunosc câteva surori medicale britanice și să merg în centrul de la Plătărești, unde am lucrat o lună cu copiii de acolo, care aveau handicap fizic și psihic sever.

Îmi amintesc că singurul loc în care puteam cumpăra de mâncare era la piață, mai era și o alimentară pe bulevardul Magheru, dar cumpărăturile principale le făceam în piață. În fața puținelor magazine erau cozi, iar iluminat stradal nu exista decât pe bulevardele principale. Totul era fad, nu era pic de culoare pe nicăieri, nu existau panouri publicitare, totul era în nuanțe monotone. Am mers cu mașina și am rămas o noapte în Brașov, un oraș atât de diferit de București, atât de frumos, situat în munți. Ne-am întors apoi în UK fără aventuri, iar pe drum am înnoptat în Viena. Îmi amintesc că am fost fermecat dimineață să văd vitrina unui magazin care vindea obiecte sanitare și cosmetice de baie. Ce m-a fascinat erau culorile și formele acelor obiecte pe care eram surprins să le văd după atâta gri. Ce îmi mai amintesc este că, întors în UK, fiind la cumpărături într-un supermarket obișnuit, mi-am dat seama cu groază că, în acel magazin, varietatea culinară la mâncarea pentru căței era mai mare decât cea oferită pentru o ființă umană în București. Era un contrast imens. Recunosc că mi-am spus când am pornit înapoi spre casă că mă bucur că plec, fuseseră pentru mine patru săptămâni de emoții extreme și nu credeam că o să mă mai întorc vreodată. Dar, așa cum spuneam, ne-am oprit în Viena și tot drumul înapoi ne-am gândit la România și amândoi ne-am schimbat hotărârea. Era ca și cum un magnet invizibil ne atrăgea înapoi, ceea ce până la urmă s-a și întâmplat.”

Ian Tilling este un apreciat antreprenor social, care a coordonat de-a lungul celor trei decenii de locuit la noi în țară mai multe echipe care au implementat programe europene și un program al Băncii Mondiale destinat includerii sociale a persoanelor fără adăpost și a familiior monoparentale din România. Asociația pe care a fondat-o și pe care o conduce, Casa Ioana, adăpostește 20 de familii și nouă femei care primesc îngrijire, consiliere psihologică și profesională pentru a putea duce o viață independentă.

După un an, cât durează perioada de găzduire oferită de Casa Ioana, peste 80% dintre cei care au locuit aici își găsesc o locuință și un loc de muncă. De-a lungul celor trei decenii de când locuiește aici, Ian a observat multe schimbări în bine în ceea ce privește infrastructura din România, însă deplânge lipsa autostrăzilor. Cât despre nevoile categoriilor defavorizate de la noi, Ian crede că statul român nu le ia în considerare atât cât ar trebui, însă se bucură că a reușit să închidă orfelinatele. Sărăcia și lipsa de educație și, în plus, mentalitatea că violența domestică este o chestiune aproape normală și care se rezolvă exclusiv în familie – acestea ar fi câteva probleme majore cu care se confruntă România, în opinia lui Ian Tilling:

“Multe lucruri s-au schimbat și încă se schimbă în bine, mă bucur să constat acest lucru. România este acum membră NATO și face parte din Uniunea Europeană. Am călătorit mult în acești ani și am primit numai impresii bune și laude la adresa țării și oamenilor de aici atunci când ziceam că vin din România. O mulțime de români au plecat la muncă peste granițe și marea lor majoritate au adus o contribuție benefică țărilor în care trăiesc. România ar trebui – și cred că o face deja- să promoveze frumusețea naturală a acestor locuri fabuloase care au cucerit inima prințului Charles și a altor personalități interesate de natura și tradițiile bogate de aici. Apoi alte aspecte importante ar fi industria ospitalieră, un domeniu în care România trebuie să facă progrese și să înțeleagă că trebuie să dezvolte o cultură primitoare și prietenoasă față de turiști. Și nu doar statul român, ci noi toți trebuie să facem acest lucru, ar trebui să ne implicăm cu toții în eforturile de a promova o imagine mai bună, de a ne promova în afară și succesele.”

Lui Ian îi lipsește familia sa din Anglia, însă acasă pentru el acum este România. Aceasta este țara în care Ian a luat viața de la capăt, după ce s-a pensionat la vârsta de 42 de ani. Ian Tilling vorbește despre povestea sa în România ca despre o situație fericită, în care ambele părți au de câștigat:

“Cu siguranță, România este casa mea de câțiva ani buni. Dacă vreți, este țara renașterii mele, mi-am schimbat viața complet când am venit aici. Nu îmi lipsește nimic special din Anglia, probabil pentru că știu clar că acum casa mea e aici. Am prins rădăcini aici și sunt recunoscător pentru această șansă. Au fost trei decenii extraordinare pentru mine, un roller coaster emoțional care continuă și azi. Am învățat atât de multe despre mine, n-aș fi putut face asta dacă aș fi rămas în UK și aș fi fost un pensionar obișnuit.”