Expat în România – 05.12 .2024

Maria Elena Ballestero Martinez vine din Venezuela, din orașul Maracaibo. A locuit mai mult de 20 de ani în România, vorbește foarte bine românește și și-a construit aici o viață și o carieră.

Hildegard Ignătescu, 05.12.2024, 18:00

Maria Elena Ballestero Martinez vine din Venezuela, din orașul Maracaibo. A locuit mai mult de 20 de ani în România, vorbește foarte bine românește și și-a construit aici o viață și o carieră. De profesie este specialistă în comunicare. A absolvit studii în Venezuela, la Universidad del Zulia, unde a obținut o diplomă în comunicare și în jurnalism audio-vizual și a continuat cu un masterat la Universidad Autonoma de Barcelona, în Spania. În România a lucrat în departamentul de marketing și comunicare într-o companie aeriană privată. Când a ajuns în România, în primăvara anului 2002, a făcut un pas destul de mare și de important în viață. Acum se află în Statele Unite, în Oklahoma, într-o vizită familială.

„Trebuie să clarific că am venit temporar. Sunt doar pentru o perioadă scurtă de timp, pentru un context de familie, dar mă întorc în țară din ianuarie.
Am ajuns în România în urma unei căsătorii. M-am căsătorit cu un cetățean român pe care îl cunoscusem tocmai în Statele Unite și în martie 2002 m-am mutat definitiv în București. De atunci, România a devenit pentru mine acasă.”

Totul era nou pentru Maria Elena Ballestero Martinez, de la climă la mâncare, la cultură, obiceiuri și stil de viață. Era foarte tânără, avea 29 de ani și a început la București o viață nouă. Ne povestește cum a fost începutul și cum a primit-o atunci România.

„Absolut, au fost schimbări totale în viața mea, pentru întreaga viață, nu numai legate de schimbarea de starea civilă. Am ajuns în România în condițiile în care eu nu știam să spun decât bună ziua și mulțumesc, deci prima provocare a fost să învăț limba română. La momentul acela, Institutul Cervantes oferea și un curs pentru spanioli să poată să învețe limba română și așa am început eu să învăț limba. Am avut mare noroc să găsesc o profesoară care m-a făcut să vorbesc și deja în șase luni puteam să susțin o conversație.

Provocarea a fost și cu vremea. Eu vin dintr-un oraș unde temperatura medie de-a lungul anului este de cel puțin 30,° deci a trebuit să mă obișnuiesc cu anotimpurile. Aici, în România am văzut prima dată cum ninge. A fost o provocare să învăț să mă îmbrac pentru fiecare anotimp – pentru că în bagajul meu găseam doar sandale și haine de vară; să mă integrez în cultură, dar am avut mare noroc că după șase luni am găsit primul meu job într-o firmă internațională, care mi-a oferit oportunitatea să mă integrez în România, dar păstrând legătura cu străinătatea. Și atunci să zicem că a fost o oportunitate deosebită ca șocul acela să fie mai treptat. Faptul că am venit ca un membru de familie, eram înconjurată de români, iar acest lucru m-a ajutat să mă obișnuiesc și cu gastronomia din România, cu obiceiurile, cu tradițiile, cu muzica.

Dar ce a fost definitiv în transformarea mea, să știu că România era definitiv acasă a fost în momentul când am devenit mamă. Când am avut primul copil, aveam chiar o mare grijă că trebuia să stăpânesc limba română, pentru că doream să știu ce spune copilul meu. Am două fete, de 19 și 17 ani. Din momentul când ele au venit în viața mea, multe lucruri s-au schimbat.

Din 2011 am devenit cetățean român, am obținut cetățenia și pot să spun cu foarte multă mândrie că sunt un concetățean al vostru. M-am pregătit pentru acest proces aproape un an de zile. Un an de zile în care nu numai am luat meditații, am învățat la greu, dar am și călătorit mai mult prin țară, pentru că alt lucru este când constatăm la fața locului acele lucruri pe care le-am învățat. De exemplu, am fost în Iași, la Teiul lui Eminescu, la Sighetu Marmației, la Memorialul Durerii. Era efectiv o meditație vie.

Eu chiar promisesem că, în momentul în care urma să mă știu româncă, urma să dau o petrecere și să mă îmbrac în portul popular național. Și chiar așa a fost! Când am citit numele meu în lista de noi cetățeni, în seara aia m-am îmbrăcat cu foarte multă mândrie într-o ie pe care o păstram pentru a sărbători acel moment. Am invitat colegii, prietenii, familia care urmăreau cu foarte mult interes tot acest proces al meu și am sărbătorit în pur stil românesc, cu portul național, cu muzică românească, cu mâncare românească.”

Ce a fost mai dificil pentru Maria Elena Ballestero Martinez în adaptarea la România și de ce anume i se face dor când e departe de casă?

„Cred că și limba, chiar dacă în martie împlinesc 23 de ani în România și lumea spune că vorbesc bine limba română, dar pentru mine încă este o provocare. Și cred că în fiecare zi mai am ceva de învățat în România, o țară pentru care sunt foarte recunoscătoare, în primul rând pentru că aici am găsit siguranță, un lucru care, din păcate, în Venezuela a scăzut foarte mult. Veneam dintr-o țară cu probleme politice și am locuit și în Europa cu studiile pe care le-am făcut în Spania. România a fost o șansă pentru a descoperi multe lucruri și cred că o dată cu viața mea aici am fost și un martor despre evoluția României.

Când am ajuns eu, lucrurile erau foarte, foarte diferite în foarte multe aspecte – infrastructura, posibilitățile, chiar și banca, banca online, în 2002 era aproape inexistentă, era un singur mall în București, era un singur hipermarket care chiar s-a inaugurat în anul acela, infrastructura rutieră..Și am văzut această evoluție, între timp, România a intrat în Uniunea Europeană, lumea, noile generații vin cu altă formă de a gândi și aceste lucruri pot să le percep. Am fost martoră la aceste lucruri, ceea ce mă bucură foarte tare.

Aici în Statele Unite lumea se mobilizează doar cu mașina. Mi-e dor să merg pe străzi și să văd oameni și copii și toate generațiile care merg pe jos sau de locurile unde lumea se întâlnește pur și simplu în parcuri, parcurile din București mie îmi plac în mod deosebit. În București se simte că e viață, e viață în fiecare colț, se trăiește altfel, lumea e mai deschisă, mai ospitalieră.

De Ziua României am trăit ziua la distanță, am sărbătorit făcând o ciorbă de perișoare, pentru că îmi plac foarte mult ciorbele și ăsta e un lucru de care chiar mi-e dor. Și mă rog în primul și în primul rând să fiu alături și de familia, de fetele mele, să mă știu acasă. Aici, în Statele Unite, este familia mea întreagă, mama, frații. Și atunci inima mea este împărțită în două locuri foarte îndepărtate.”