Un an de foc şi sânge

Anul se încheie cu desfăşurarea din plin a celor două războaie, cel din Ucraina şi cel din Gaza.

Marius Tiţa, 31.12.2023, 12:15

2023 a fost un an al războiului. A continuat cel din Ucraina, de agresiune a Rusiei împotriva acestui stat european, independent, membru al ONU. La 7 octombrie, agresiunea Hamas împotriva Israelului a generat o criză mortală, cu zeci de mii de victime deja. Cu trei săptămâni mai devreme, o rapidă ofensivă militară a Azerbaidjanului ştergea problema Nagorno-Karabahului din relaţiile internaţionale, de pe hartă şi din istorie. În aceste trei războaie a fost dezlănţuită arma bombardamentului iar chinurile pentru civilii aflaţi sub bombe au devenit nesfârşite.

Atacul Rusiei împotriva Ucrainei a început, în 2022, cu bombardamente ce i-au luat prin surprindere pe optimiştii care credeau că Putin nu va trece graniţa războiului. În al doilea an de război în Ucraina, bombardamentele au devenit noua formă de duel. Nimic nobil aici, doar masacru, moarte şi sânge. Ruşii trimit fără ezitare rachete în blocurile de locuinţe din Ucraina, care au fost gândite pentru vremurile de pace, înalte şi frumoase, ca pentru o viaţă de secol XXI.

Nimeni nu şi-a închipuit că, sub steagul comunist al unui pretext de acum 80 de ani, ruşii vor arunca bombe în oraşele ucrainienilor, în casele, şcolile, spitalele, bisericile şi teatrele lor. Faza actuală se bazează pe drone, mici aparate zburătoare sinucigaşe, care transportă exploziv şi îl aruncă peste oameni. Uneori, dronele cu exploziv sau părţi din ele, mai ales cele care distrug portul dunărean Izmail, cad pe teritoriul României. Dronele nu sunt rodul tehnologiei ruse, fostă sovietică, ci al importului din Iranul teocratic, anti-occidental.

La alt capăt la Rusiei, Azerbadjanul a declanşat o ofensivă masivă, cu bombardamente în deschidere, împotriva enclavei Nagorno-Karabah, statul autoproclamat Arţak al armenilor ce locuiau acolo. Bombardamentele au deschis ofensiva azeră care a durat mai puţin de o zi, 19 septembrie 2023. Şi a fost urmată de plecare grăbită a peste 100 de mii de armeni din această regiune. Timpul scurt a permis ONU doar să îşi exprime îngrijorarea. A doua zi, începea cea mai eficientă curăţare etnică, golirea regiunii de toţi armenii care trăiau acolo, totul sub ameninţarea armelor.

Conflictul de acolo dura din vremurile sovietice, de aceea, girantul încetării focului şi a menţinării status-quo-ului era chiar Rusia, statul implicat de un an şi jumătate în războiul de agresiune împotriva Ucrainei. În schimb, Azerbaidjanul este susţinut de Turcia, stat condus cu mână de fier de un preşedinte care vrea să reactiveze ideologia şi mentalitatea otomană. Asta deşi respectivul imperiu de sorginte medievală nu este deloc popular pe acolo pe unde a domnit, din inima Ungariei, până în Egipt şi Palestina.

Lipsa de reacţie a opiniei publice internaţionale în problema armenilor refugiaţi din Nagorno-Karabah poate fi comparată doar cu problema cetăţenilor israelieni răpiţi în timpul atacului Hamas din 7 octombrie. Se schimbă anul şi ei rămân în neagra detenţie, după aproape trei luni de la cumplitul atac. În ziua atacului, mii de rachete au zburat din Gaza spre Israel, în timp ce militanţii Hamas, altfel tot civili, au declanşat un masacru faţă în faţă cu civilii israelieni. Peste o mie de morţi, peste 200 de ostateci este bilanţul cumplitei zile în care celebrele sisteme israeliene de apărare au avut eficienţa unui frigider scos din priză.

Inevitabila reacţie oficială a fost şi ea lipsită de eficienţa necesară într-o astfel de situaţie. In loc ca forţe militare speciale, cum vedem prin filme, să recupereze măcar ostatecii şi să lovească doar teroriştii, s-a trecut la aceleaşi vechi bombardamente. Fapt care nu a împiedicat Hamasul să-şi continue lansarea de rachete împotriva civililor israelieni. Şi de o parte, şi de alta, oamenii nevinovaţi, neimplicaţi în conflict, femeile şi copiii, pier primii. Anul se încheie cu desfăşurarea din plin a celor două războaie, cel din Ucraina şi cel din Gaza. De Nagorno-Karabah oricum nu îşi mai aminteşte nimeni, nimic. Inevitabil ne gândim cum de a fost posibilă declanşarea lor şi cum de este imposibilă încheierea acestora.

Nicăieri nu vezi o umbră de empatie, o scamă de îngrijorare sinceră pentru soarta oamenilor nevinovaţi, prinşi în aceste demente vărsări de sânge. Psihiatrii ştiu mai bine că imaginile pandemiei, cu neputinţa societăţii umane şi miile, milioanele de morţi, au avut efecte dezastruoase asupra mentalului public. Pandemia ne-a obişnuit cu o realitate indiferentă la viaţa oamenilor, cu o violenţă mortală ce devine posibilă prin război, cu o incredibilă vulnerabilitate la mistificări, în urma cărora rămân moartea, distrugerea şi suferinţa.