UK şi UE

Marea Britanie a avut mereu ceva de comentat în procesul de integrare europeană. De la început, de la primii paşi, de după al doilea război mondial, Marea Britanie s-a ţinut deoparte de eforturile franco-germane inspirate de Benelux.

Marius Tiţa, 21.02.2016, 05:54

Marea Britanie a avut mereu ceva de comentat în
procesul de integrare europeană. De la început, de la primii paşi, de după al
doilea război mondial, Marea Britanie s-a ţinut deoparte de eforturile
franco-germane inspirate de Benelux.

De fapt, de mai mult timp britanicii nu se
văd încadraţi în construcţia europeană. În primul rând, britanicii au privit
mai mult la lumea întreagă decât la Europa de dincolo de Canalul Mânecii. Având
alături un imperiu, devenit ulterior Commonwealth, o comunitate care a inspirat
şi era post-sovietică, Marea Britanie era încadrată deja într-o structură
internaţională, o organizaţie multicontinentală unde deţinea un rol central
puternic. Primă putere industrială, cu multe priorităţi de doctrină şi
filosofie dar şi de practică a noii ere a omenirii, Marea Britanie nu a fost
dispusă să renunţe la puterea sa în domeniul oţelului şi cărbunelui. Producţia
de oţel era un indicator echivalent cu dezvoltarea economică iar pentru oţel
aveai nevoie de minereu şi cărbune. Marea Britanie era pe culmile producţiei de
oţel, cu minereu adus din întreaga lume şi cărbune din prorpiul subsol.

Când continentul a
început să se mişte, în cadrul planului Schuman, Marea Britanie nu s-a
implicat, ba chiar a avut o atitudine ostilă. Desigur, era vorba, în primul
rând de protejarea unui atu istoric şi puternic dar şi de ceea ce istoricii şi
politologii numesc tendinţa naturală a
Marii Britanii de a se izola. Mai mult, Marea Britanie a lansat şi a muncit din
greu la construirea unei construcţii concurente la Comunităţile Europene create
în 1951.

În 1957, europenii de pe Continent depăşesc faza legată de cărbune şi
oţel şi lansează o Comunitate economică mai amplă, cu ambiţii şi cuprinderi
mult mai mari. Dar nici semnarea Tratatului de la Roma, din 1957, nu aduce
Marea Britanie în curentul construcţiei europene.

În 1960, Marea Britanie
adună, lângă ea, mai multe ţări, în special din nord, şi se semnează, la
Stockholm, convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS).
În termeni de teorie a integrării, în timp ce Comunitatea europeană îşi propune
să adâncească integrarea ţărilor membre, cu politici comune în tot mai multe
domenii, inclusiv neeconomice, Liberul Schimb are ca ambiţie doar realizarea
unui schimb lipsit de taxe, oprindu-se la acest stadiu incipient al unei
adevărate unificări interstatale.

Din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
mai făceau parte Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveţia şi Portugalia.
Ulterior au devenit membri Finlanda şi Islanda. Nordicii au fost mereu mai reţinuţi.
Norvegia a respins în tot felul aderarea la Comunitatea europeană iar Danemarca
şi Suedia, membre ale Uniunii, stau deoparte de proiectul monedei comune.
Finlanda, în schimb, a aderat mai târziu la Uniunea Europeană, dar participă
deplin la acest proces. La fel procedează Austria şi Portugalia. De fapt, chiar
Marea Britanie a abandonat liberul schimb şi a intrat în Comunitate în 1973.
Odată cu ea a intrat şi limba engleză în procedurile europene dar ea s-a
răspândit peste tot şi s-a impus în timp ce Londra a participat la proiectul
european cu frâna de mână trasă. A avut mai multe idei de opoziţie decât de
implicare sau măcar participare.

În timp ce Franţa şi Germania au renunţat la
moneda lor tradiţională, pentru Marea Britanie s-a admis ca fiind absolut
normal păstrarea lirei sterline. Premierul Margaret Thatcher a inscris cererea
Îmi vreau banii înapoi! în filosofia europeană iar în ultimii ani partenerii
din Uniunea Europeană sunt ameninţaţi cu divorţul de către premierul David
Cameron. Poate că britanicii ştiu sau prevăd ei ceva dar la fel de bine ei
ne-au învăţat că trebuie să tragem învăţături serioase din istoria deja
consumată.