Strategia conflictelor îngheţate
Noi, consumatorii de ştiri, avem mari şanse să aşteptăm în van o debarcare masivă a trupelor sub stindard rus pe pământurile Ucrainei, aşa cum eram convinşi că se va petrece acum o săptămână.
Marius Tiţa, 08.03.2014, 13:28
Noi, consumatorii de ştiri, avem mari şanse să aşteptăm în van o debarcare masivă a trupelor sub stindard rus pe pământurile Ucrainei, aşa cum eram convinşi că se va petrece acum o săptămână. Decizia parlamentarilor ruşi ne-a îndreptat spre astfel de aşteptări, dar s-ar putea să fie un drum greşit. Este posibil ca votul aleşilor poporului rus să fie doar răspunsul la fel de retoric la o întrebare retorică pusă de preşedintele Putin. În limba rusă, problemă şi întrebare se pot traduce prin acelaşi cuvânt, vapros. Altfel spus, Parlamentul de la Moscova a dat răspuns unei întrebări şi nu soluţie la vreo problemă, fie că suntem de acord cu acest tip de soluţie sau ne indignează pur şi simplu. Problema în speţă există de mult timp, şi la fel şi soluţia pentru care s-a optat. Nu vom vedea trupele cu însemne clare derulând o operaţiune militară clasică sub privirea jurnaliştilor acreditaţi, ci mai degrabă puneri în faţa faptului împlinit şi stări de facto ce nu se mai pot schimba.
În limbaj de specialitate, astfel de situaţii se numesc conflicte îngheţate. De fapt sunt congelate de-a dreptul, dar numai conflictul armat este oprit pentru că situaţia pe teren se derulează în continuare fără ezitare. Zona de contact a Rusiei cu statele est-europene care au fost în componenţa Uniunii Sovietice este plină de regiuni şi teritorii secesioniste care au ieşit, de fapt, de sub controlul respectivei republici post-sovietice, iar regimul, deşi nerecunoscut de comunitatea internaţională, îşi duce viaţa cu sprijin rus. Este cazul Osetiei de Sud, unde Georgia nu are nicio putere, iar războiul din 2008, din timpul Jocurilor olimpice de la Beijing, a făcut Moscova să joace inclusiv cartea recunoaşterii statale. Mai aproape de România este Transnistria, un alt exemplu de conflict îngheţat în care, totuşi, separatiştii pro-ruşi au ieşit învingători.
La începutul anilor 90, trezirii sentimentului naţional în Republica Moldova, atunci în componenţa Uniunii Sovietice, i s-a răspuns cu stimularea şi susţinerea sepratismului pro-rus, ba chiar şi pro-comunist în raioanele sale de Est. Republica Moldova este cea mai mare parte a teritoriului Basarabiei luate din România în 1940, prin ultimatumul stalinist. Basarabiei i-au fost amputate sudul şi nordul şi adăugate raioane de peste Nistru şi astfel a apărut harta Moldovei sovietice. Şi atunci, dar şi acum, Moldova ex-sovietică se întinde doar între România şi Ucraina. Iar Transnistria secesionistă este o limbă de pământ între Nistru şi Ucraina, dar a privit mereu direct spre Moscova.
La începutul anilor 90, moldovenii luptau cu poezia şi istoria naţională împotriva tancurilor armatei a XlV-a a Uniunii Sovietice, devenită a Rusiei. Şi atunci, mai cu ecusoane sau mai fără însemne distinctive, soldaţii ruşi au luptat de partea secesioniştilor transnistreni criptocomunişti împotriva armatei moldovene aflate la începutul existenţei sale. Intervenţia internaţională a reuşit să oprească luptele, dar Transnistria a rămas în afara controlului Republicii Moldova. Şi asta de mai bine de două decenii, timp în care Transnistria a funcţionat ca un stat cu tot ce îi trebuie, chiar şi reguli proprii, împotriva celor internaţionale. Transnistria are preşedinte, guvern şi ministere, administraţie proprie, parlament, armată, comerţ şi bănci şi dacă îi mai trebuie ceva ia din Rusia. Cam aşa arată un conflict îngheţat, nu se mai trage, dar este ca şi cum câştigătorii au fost declaraţi. Toţi ştiu asta doar noi, cei care luăm în serios declaraţiile oficiale, nu am aflat că soldaţii cu steaguri nu mai vin, iar cei fără însemne sunt deja acolo.
