Revoluţia de la Timişoara
1989 a fost un an mirabil, unul dintre acei ani care rămân în istorie fără drept de apel. Ţările mai mult sau mai puţin central-europene– Bulgaria, Cehoslovacia de atunci, Polonia, România şi Ungaria – erau trecute în Estul continentului
Marius Tiţa, 20.12.2013, 13:54
1989 a fost un an mirabil, unul dintre acei ani care rămân în istorie fără drept de apel. Ţările mai mult sau mai puţin central-europene– Bulgaria, Cehoslovacia de atunci, Polonia, România şi Ungaria – erau trecute în Estul continentului, un Est acceptat a fi sub influenţa sovietică, comunist. Spre sfârşitul celui de al doilea război mondial, marile puteri occidentale au fost de acord, în negocieri cu Stalin, ca această parte a continentului să treacă, într-un anumit procent, sub controlul sovietic, direct al Armatei Roşii. Înţelegerea scrisă de Stalin pe un petec de hârtie îi acorda României cel mai mare procent de control sovietic, 90 la sută. Era practic o cedare a aliaţilor occidentali, pe spinarea unui popor care a suferit cumplit o jumătate de secol din cauza comunismului pe care marile puteri îl acceptau să se instaleze în ţara lor. De altfel, procentele nici nu au mai contat, Stalin înţelegând să instaleze regimuri comuniste în toate ţările estice, inclusiv în partea din Germania ocupată de Armata Roşie şi care se constituia într-un stat separat. Între noi şi Europa democrată a căzut o Cortină de Fier. După mai bine de 4 decenii de comunism, ţările şi popoarele est-europene au decis să alunge acest regim, mai ales că şi în Uniunea Sovietică sistemul era pus sub semnul întrebării.
În 1989, la Malta, liderii americani şi cei sovietici anulau înţelegerile de la Ialta, din 1945, şi acceptau libertatea ţărilor din fostul lagăr comunist. România se afla total sub controlul ultimului regim stalinist din Estul Europei, cel al cultului soţilor Ceauşescu, cu accente maoiste şi mai ales nord-coreene. Până în decembrie 1989, toate ţările est-europene făcuseră schimbarea, renunţând la puterea absolută a comunismului şi trecând, în diferite feluri, la un sistem multipartid şi democraţie bazată pe alegeri libere, cu economie de piaţă. În România, Ceauşescu era reales la Congresul din luna noiembrie, lichidând orice speranţă că raţiunea va învinge şi va renunţa la putere. Sau că politicienii comunişti ce stăpâneau România ar fi ales reforma şi renunţarea la dictatura soţilor Ceauşescu. Regimul dictatorial era însă foarte dur şi puternic, disidenţa fiind exclusă sau chiar imposibilă.
În decembrie 1989, România rămăsese încă în canoanele stricte ale comunismului pur şi dur, într-o tensiune extremă, lipsită însă de planuri de ieşire din situaţie. A devenit evident că numai o revoltă populară poate pune capăt regimului comunist anacronic şi se aştepta scânteia care să ducă la explozie. Aceasta a apărut în cel mai cosmopolit oraş al României de atunci, în Timişoara din vestul atât de apropiat de Occident. Când pastorul Loaszlo Tokes, foarte critic cu regimul comunist, a ajuns să fie evacuat de poliţia secretă, celebra Securitate, oamenii, timişorenii au trecut peste orice teamă şi au început să protesteze din ce în ce mai puternic, în forme nemaivăzute şi de neînchipuit în România lui Ceauşescu. Represiunea a martirizat Timişoara mai multe zile, până când, pe 21 decembrie, Bucureştiul a explodat şi el.
Din 16 decembrie 1989, fiecare zi a însemnat zeci de martiri în represiunea comunistă de la Timişoara, iar la 20 decembrie, oraşul însângerat se declara liber de comunism. Vineri, 22 decembrie 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu părăseau puterea în debandadă, erau arestaţi de armată şi, după judecata unui complet de urgenţă, erau executaţi pe 25 decembrie.
România intra într-o tranziţie complicată spre democraţie şi economie de piaţă, care, după 24 de ani, arată o ţară integrată în Europa unită şi dezvoltată, de unde fusese scoasă cu forţa la sfârşitul celui de al doilea război mondial.
