Regii României
Acum un secol şi jumătate, Carol de Hohenzolern-Sigmaringen devenea conducătorul Principatelor Unite, în formula realizată în 1859 de Alexandru Ioan Cuza.
Marius Tiţa, 15.05.2016, 07:58
Acum un secol şi jumătate, Carol de Hohenzolern-Sigmaringen devenea conducătorul Principatelor Unite, în formula realizată în 1859 de Alexandru Ioan Cuza. Marile imperii ale timpului îşi impuneau voinţa asupra soartei Moldovei şi Valahiei, aflate în punctul întâlnirii intereselor geopolitice ale otomanilor, ruşilor şi ale construcţiei austro-ungare. Franţa, Prusia şi britanicii, de asemenea, decideau ce urma să se întâmple cu micile principate, conduse, până atunci, de voievozi şi domni.
În 1859, liderii de la Iaşi şi Bucureşti au făcut o mişcare uimitoare, l-au ales în ambele state pe acelaşi om, Alexandu Ioan Cuza, mişcare foarte greu digerată de cei care se opuneau ideii de unire a Moldovei cu Valahia. Pasul următor a fost consolidarea acestei uniri prin aducerea în fruntea Principatelor a unui domnitor străin, recomandat şi acceptat de marile imperii. Cel care a acceptat complicata sarcină a fost tânărul căpitan, atunci de doar 27 de ani, vlăstar de veche familie regală germană.
În 15 ani, Carol l a obţinut independenţa României care devine regat, în 1881, şi el regele acestei ţări moderne. Primul rege al României, fondatorul dinastiei, a avut o domnie lungă şi glorioasă. A părăsit scena vieţii în 1914, când primul război mondial pornise din Balcani şi urma să răvăşească întreaga lume. Următorul rege era nepotul de frate al lui Carol, cel care, de asemenea, a acceptat să îi urmeze regelui fără urmaş. Ferdinand şi soţia sa, Maria, nepoată a împărătesei britanice Victoria, sunt monarhii care au făurit România Mare, la sfârşitul anului 1918, când toate provinciile româneşti, inclusiv Transilvania, s-au reunit în aceleaşi graniţe şi sub acelaşi rege.
Perioada interbelică este una de maximă înflorire economică şi spirituală dar cu destule probleme pe plan politic. Indeciziile regelui Carol al ll-lea, care trebuia să îi urmeze tatălui său, Ferdinand, la tron, îl fac să fie al patrulea rege al României, fiul său, Mihai, devenind rege la numai 5 ani. Carol al ll-lea îl detronează şi devine rege, în 1930, pentru exact un deceniu. Mihai revine şi el la domnie şi conduce ţara în teribilele momente ale celui de al doilea război mondial.
La sfârşitul lui 1947, comuniştii români, sprijiniţi de Armata Roşie ce ocupase ţara, îl obligă pe tânărul rege să abdice. Se încheia, astfel, povestea dinastică a României, la 81 de ani de la venirea în ţară a fondatorului acesteia, Carol, primul rege al României. Mihai a plecat într-un lung exil iar România s-a adâncit în ceea ce numim paranteza comunistă din istoria sa, o perioadă pe care vrem să o uităm şi să o depăşim. Căderea comunismului nu a adus imediat şi înţelegerea semnificaţiei dinastiei regale în istoria României şi revenirea regelui Mihai în ţara sa, în care s-a născut şi a domnit de două ori, a fost întârziată nepermis şi cu măsuri dure, incalificabile.
Din fericire, regele Mihai are o viaţă lungă şi ne bucurăm că această şansă istorică este tot mai apreciată de români. În octombrie 2011, când regele a împlinit 90 de ani, a fost invitat să se adrese din nou Parlamentului, după mai mult de şase decenii de dureroasă absenţă. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, a spus atunci Majestatea sa, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”
Iar regele Mihai ne-a spus, celor de faţă şi viitori, că stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume. “Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.
