Război

Război în Orientul Apropiat, război între israelieni și palestinieni, între evrei și arabi. Nu sunt titluri noi, noi sunt doar generațiile care își dau tributul de morți.

Marius Tiţa, 22.10.2023, 08:32

Război în Orientul Apropiat, război între israelieni și palestinieni, între evrei și arabi. Nu sunt titluri noi, noi sunt doar generațiile care își dau tributul de morți. Noi sunt dimensiunile crimei împotriva oamenilor, masacrele rupte ca din filme bolnav de violente. La începutul anului 2009, chiar în primele zile ale acestuia, Israelul a început o ofensivă terestră în teritoriul Gaza, pe care îl evacuase, conform înțelegerii din 2005, pentru a-i lăsa pe palestinieni să se autoguverneze autonom. Ofensiva militară terestră a fost lansată pentru a distruge capacitatea palestinienilor din Gaza de a acumula arme și de a trimite rachete peste civilii și orașele din Israel.

În martie 2006, în urma alegerilor, singurele desfășurate vreodată în Gaza, Hamas preluase puterea și intensificase atacurile cu rachete împotriva Israelului. Acestuia i se reproșa că distrusese un tunel săpat de cei din Gaza, Israelul considerând că aceste tuneluri sunt folosite pentru a răpi civili și militari israelieni și a-i duce în Gaza, ca ostateci.

Este cunoscut cazul caporalului Gilad Shalit, răpit în 2006, la scurt timp după ce Hamas a câștigat puterea în Gaza, exact prin tunelurile săpate pe sub linia de demarcație. A fost ținut ostatic, fără contact cu părinții săi, cinci ani. A fost eliberat în 2011, la schimb cu peste o mie de palestinieni inculpați pentru diferite delicte, soldate cu moartea a peste 500 de cetățeni israelieni. Unul dintre ei chiar făcuse parte din echipa care îl răpise, în 1994, pe un alt soldat israelian, care a fost ucis, însă, după câteva zile de detenție. Acești doi militari israelieni, unul salvat, altul ucis, nu împliniseră 20 de ani când au fost răpiți de Hamas. Toate acestea se întâmplau acum 15 ani, dar totul este de mare actualitate.

Operațiunea israeliană în Gaza, din 2009, fusese precedată nu de o pace consistentă ci de acorduri de pace niciodată respectate, de un război fără încetare și doar cu evoluții sinusoidale. Acum mai bine de patru decenii, în 1982, armata israeliană a invadat sudul Libanului, unde se stabilise Organizația pentru Eliberarea Palestinei și lansa atacuri împotriva Israelului. Hamas nu exista la acea dată, urma să fie creată cinci ani mai târziu, în 1987.

Declanșatorul invaziei a fost tentativa de asasinat care l-a făcut pe ambasadorul israelian să rămână pe patul de spital, paralizat, următorii 21 de ani din viața sa chinuită. În sudul Libanului, operațiunea israeliană a dus la un război civil în care diferitele partide libaneze, majoritatea sponsorizate de un stat străin, s-au luptat între ele inclusiv cu dementa armă a masacrului. S-a obținut plecarea din Beirut în Tunis a conducerii Organizației reprezentative a palestinienilor dar războiul nu se încheiase. În septembrie 1982, profitând că forțele internaționale din Liban se îndepărtaseră de zona luptelor iar armata israeliană înconjurase două tabere de refugiați palestinieni din sudul Libanului, fără a intra, însă, în spațiul lor, tinerii dintr-o miliție libaneză creștină i-a masacrat pur și simplu pe palestinienii musulmani.

Masacrul din Sabra și Shatila a fost anunțat ca un răspuns la masacrul de la Damour, din 1976, când luptătorii palestinieni și musulmani libanezi au omorât cu sălbăticie între o mie și 1.500 de creștini maroniți libanezi, femei și bărbați de toate vârstele. Cu două zile mai devreme, peste o mie de palestinieni care controlau orașul Karantina din Liban și mulți musulmani libanezi au fost uciși de mai multe miliții creștine libaneze reunite. Aceasta este o lecție bine învățată și aplicată în Orientul Apropiat: răspunsul la un masacru este un alt masacru.

Peste ani, în sudul Libanului a apărut Hezbollahul, organizația islamică susținută deplin de Iran, care continuă lupta de hărțuire împotriva statului israelian. Acesta răspunde atacurilor Hezbollah și nu exclude încă o intervenție terestră în sudul Libanului. Evident, nu găsim un răspuns la întrebarea dacă este sau nu război, dar tot ce aflăm poartă însemnele unei astfel de stări. Și tot mai mult, organizații mai puternice ca statele apar pe scenă și joacă acest rol, inclusiv într-un plan internațional. ISIS a folosit chiar numele de ”stat”, în autocaracterizare sa. Unele organizații au negociat pacea și autonomia pentru poporul pe care îl reprezintă, altele refuză dreptul unui stat de a exista și îi declară război. Și astfel ne întoarcem de unde nici nu am plecat.