O poartă a Europei

Acum 160 de ani, discuţia puterilor din Europa se învârtea în jurul Mării Negre. Era o premieră, după ce secole întregi această luptă s-a dus pe uscatul central şi vest-european sau de la Atlantic încolo, în întreaga lume.

Warning: Trying to access array offset on null in /home/web/rri.ro/public/wp-content/themes/rri/template-parts/content.php on line 98
Marius Tiţa, 19.02.2017, 08:00

Acum 160 de ani, discuţia puterilor din Europa se învârtea în jurul Mării Negre. Era o premieră, după ce secole întregi această luptă s-a dus pe uscatul central şi vest-european sau de la Atlantic încolo, în întreaga lume. Sistemul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, cu Marea Marmara şi cu Istanbulul, au fost mereu o poartă a Europei spre spaţiul Asiatic, dar şi o zonă complexă, stăpânită de un actor foarte puternic, Imperiul otoman. Interesul pentru zona Mării Negre s-a născut printr-un război, celebrul război al Crimeii, desfăşurat între 1853 şi 1856. Pe de o parte se afla Imperiul ţarist, în timp ce în tabăra opusă se înghesuiau otomanii şi puteri vestice, Franţa şi Marea Britanie. Practic, erau un război produs de teama expansiunii tot mai energice a Rusiei, spre Europa şi spre sudul asiatic.

În toate aceste zone, impetuosul imperiu rus se ciocnea de interesele celorlalţi, musulmani sau creştini, care s-au aliat împotriva Moscovei imperiale. Regăsim această formulă religioasă în declanşatorul conflictului: reglementarea otomană a împărţirii Locurilor Sfinte din Palestina între ortodocşii protejaţi de Rusia şi catolicii cărora le purta de grijă Franţa. În principiu, războiul s-a încheiat cu înfrângerea Rusiei, dar a adus în scenă o serie de premiere, unele bestiale, altele umanitare, dar şi idei ce continuă să provoace discuţii şi astăzi. Printre alte multe efecte să amintim şi punerea pe tapet în mod defintiv a problemei principatelor româneşti, Moldova şi Muntenia, ce aveau să se unească, de facto, în 1859. Să ieşim, aşadar, din frumuseţea dezbaterii despre urmările războiului Crimeii şi să revenim în zillele noastre unde continuă să se vorbească de această peninsulă a Mării Negre.

Ecuaţia acestei mări interne dar aflată între două continente, nu s-a schimbat radical, avem tot Rusia şi Turcia, dar şi puterile occidentale, toate acestea sub alte forme decât cele de acum un secol şi jumătate. Partea occidentală, de exemplu, ni se arată sub forma alianţei nord-atlantice care regrupează atât Franţa şi Marea Britanie, cât şi ţările zonei, România şi Bulgaria. Şi Turcia este membră NATO iar istoria ne aminteşte că frontiera Turciei cu fosta Uniunea Sovietică, în zona care aparţine acum Armeniei şi Georgiei, era singura frontieră terestră dintre cele două mari puteri din vremea Războiului Rece. Tot istoria recentă ne aminteşte de episodul din 2014, când Rusia a anexat pur şi simplu peninsula Crimeea, parte a Ucrainei. Multora încă nu le vine să creadă că aşa ceva s-a întâmplat şi pe plan internaţional nu se poate nota o reacţie esenţială la această punere în faţa faptului împlinit. Tensiunea a crescut semnificativ, totuşi, între Rusia, şi liderul său şi Europa, sub forma Uniunii Europene, şi NATO, organizaţia militară de securitate care include şi Statele Unite ale Americii.

Marea Neagră a revenit în atenţie ca liman în care regăsim şi Rusia şi Ucraina, şi ţările NATO. În măsura în care Turcia, aliat tradiţional al SUA şi membru vechi al NATO adoptă o poziţie tot mai apropiată de Moscova şi de reproş la adresa Washingtonului, ecuaţia zonei pare a suferi schimbări esenţiale. La Bruxelles, secretarul general al NATO a pus accentul pe Marea Neagră anunţând o sporire a prezenţei militare în această zonă. Cinci aliaţi s-au angajat să trimită forţe terestre şi aeriene pentru pregătire şi poliţie aeriană iar alţi opt aliaţi s-au angajat să contribuie cu personal pentru brigada NATO a Mării Negre. La baza Kogălniceanu din România, a doua zi după Sf Valentin, au ajuns şi 500 de militarii americani care vor participa la exerciţii de pregătire. La Marea Neagră.