NATO, la Madrid
Acum fix 25 de ani, în iulie 1997, un Summit NATO se desfăşura, pentru prima dată la Madrid.
Marius Tiţa, 02.07.2022, 20:30
Acum fix 25 de ani, în iulie 1997, un Summit
NATO se desfăşura, pentru prima dată la Madrid. Secretar general al NATO era
spaniolul Javier Solana, Bill Clinton era preşedintele Statelor Unite iar
Jacques Chirac conducea Franţa. Deşi tocmai semnase, la Paris, un promiţător
Act Fondator al relaţiilor cu NATO, Rusia nu a fost reprezentată, la acest
summit, de veselul preşedinte Boris Elţîn.
La Madrid, în 1997, au primit mult
dorita invitaţie de a adera la NATO primele ţări din fostul Tratat de la
Varşovia, al ţărilor comuniste până în 1989. Au fost invitate Polonia, Ungaria
şi Cehia, nu şi România. Ne amintim imaginile cu preşedintele Chirac supărat,
insistând pentru invitarea României, şi preşedintele Clinton, senin şi
neînduplecat. România avea să fie invitată peste 5 ani, în 2002, la primul
summit NATO ţinut într-o fostă ţară comunistă, la Praga. La Madrid, în 1997,
situaţia în Est şi în regiunea Mării Negre era calmă şi evolua pe direcţii
pozitive.
După 25 de ani, acest peisaj este cu totul schimbat: România şi
Bulgaria sunt în NATO, în Ucraina şi în Marea Neagră se desfăşoară un război de
agresiune de cea mai infamă speţă, zilnic se petrec înfiorătoare crime de
război, pe teritoriul Europei, în Ucraina, în timp ce Rusia ameninţă ţările NATO
inclusiv cu armele nucleare.
După 25 de ani, în faţa acestor provocări
incredibile, NATO oferă o reacţie profundă, fermă şi profesionistă. Pentru
deciziile de la Madrid, din acest an, au lucrat diplomaţii, militarii,
economiştii, specialiştii din NATO şi din fiecare dintre cele 30 de ţări
membre. În prezent, cele mai dezvoltate ţări din lume, cele mai puternice
democraţii, promotorii drepturilor omului, lucrează într-o logică de război şi
într-un mod impecabil. În ciuda poziţiilor diferite, absolut normale când este
vorba de ţări cu drepturi internaţionale şi interese zonale, NATO se arată ca
un grup eficient, deschis, care funcţionează conform principiilor statuate,
agreate şi susţinute de toţi. Practic, este ceea ce ne doream şi aşteptam de la
NATO: unitate, mobilizare şi eficienţă. Şi totul într-un registru de respect al
individualităţii, demnităţii şi suveranităţii fiecăruia dintre membrii săi,
indiferent de mărime şi putere.
Situaţia generată de agresiunea Rusiei
împotriva unui stat independent şi suveran din Europa, un stat care şi-a
exprimat clar orientarea pro-occidentală, dă dreptate celor care au privit
mereu cu teamă spre Estul fost sovietic al Europei şi care au făcut eforturi
pentru a dezvolta relaţii prieteneşti cu Rusia. De asemenea, schimbările de
abordare din partea Moscovei, care au dus la starea de maximă tensiune din
prezent, sunt tratate cu cea mai mare atenţie, cu enormă îngrijorare şi cu o
rapidă reacţie concretă.
NATO este răspunzătoare de securitatea tuturor membrilor
săi şi are toate capacităţile defensive şi de reacţie necesare. Ceea ce îşi
doresc ţările NATO este pacea şi colaborarea. În acelaşi timp, au capacitatea
unei reacţii eficiente şi rapide în cazul oricărei agresiuni sau atac. Toate
acestea s-au regăsit în deciziile istorice luate la summitul NATO de la Madrid.
Despre toate acestea vorbeşte invitaţia adresată Suediei şi Finlandei de a
adera la NATO. Suedia se poate lăuda cu o neutralitate de secole iar Finlanda,
fostă posesiune rusă până la Primul Război Mondial. În costa Uniunii Sovietice,
Finlanda a evitat mereu orice implicare de partea vreunei tabere în timpul
Războiului Rece. Toate aceste principii generoase, care au funcţionat sute de
ani, au pălit în faţa agresiunii ruse împotriva Ucrainei şi a pornirilor
imperiale, de tip sovietic dar şi ţarist, vânturate de Moscova. Astfel că
aderarea Suediei şi a Finlandei la NATO, în vederea apărării efective, a
devenit o urgenţă, tratată ca atare la Madrid.
