Limba română și propaganda rusă
Dacă situația nu ar fi tragică, am putea zâmbi la unele declarații ale oamenilor lui Putin.
Marius Tiţa, 26.03.2023, 11:14
Dacă situația nu ar
fi tragică, am putea zâmbi la unele declarații ale oamenilor lui Putin.
Campionul este, desigur, Dimitri Medvedev, fostul președinte-tampon, care,
aparent, a întrerupt conducerea lui Putin din 2008, până în 2012, când se mima
încă respectarea unor principii democratice. De atunci, Putin a renunțat la
acest joc și nu își mai ia nici măcar cei patru ani sabatici, pauza dintr-o
conducere fără termen. Medvedev lansează cele mai ciudate declarații, multe
fără sens deși sunt amenințătoare.
Dincolo de jurnaliști și alte trompete ale
lui Putin, cunoscută pentru declarațiile demne de emisiuni fără pretenții
intelectuale este și purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria
Zaharova. Imposibil de explicat de ce, ea a apărut în atenția publică cu o
declarație despre limba română și un atac la ministrul roman de externe, Bogdan
Aurescu. Acesta este o țintă secundară pentru că nu de la diplomatul român a
plecat supărarea putiniștilor. Bogdan Aurescu a salutat decizia Parlamentului
de la Chișinău de a înlocui sintagma limbă moldovenească, cu limba română
în toate legile și actele oficiale ale Republicii Moldova.
Cine știe istorie
și, mai ales, a fost în România și în Moldova și a înțeles că oamenii din
stânga și dreapta Prutului vorbesc aceeași limbă se va întreba de ce tocmai
acum. De ce așa târziu după dispariția Uniunii Sovietice, românii majoritari în
Republica Moldova decid să afirme un adevăr esențial și ușor de explicat? Rușii
pornesc de la argumente pe care ei le-au inventat. Adică se autocitează,
învârtindu-se într-un cerc pe care ei și l-au trasat.
În 1812, Rusia a luat
jumătate din principatul românesc al Moldovei și a început o rusificare intensă
și deznaționalizantă. Mai puțin de 50 de ani mai târziu, Moldova se unește cu
Valahia soră, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, înfăptuindu-se primul stat
românesc.
În 1918, Transilvania dar și Basarabia, partea de Moldovă luată cu
japca de ruși, se reunesc cu statul roman, formând România Mare. Rușii, deși
sovietici, nu se împacă cu pierderea acestui teritoriu ocupat de țariști și creează
o republică sovietică moldovenească, undeva pe teritoriul Ucrainei de astăzi.
Aici se lucrează de zor la crearea unei identități naționale, moldovenești, opozabilă
celei românești, care înflorea în Regatul României. Printre domeniile la care
se lucrează intens se află și limba, desigur moldovenească, și neapărat cu
scriere chirilică.
În 1940, Stalin, cu sprijinul lui Hitler și în totala tăcere
a Europei, dă României un ultimatum și ocupă din nou Moldova românească dintre
Nistru și Prut. A fost un rapt violent, cum preferă țaristo-sovieticii să facă
în istorie.
În 1991, ca Rusia și Ucraina, și Moldova își proclamă independența,
imperiul sovietic prăbușindu-se, deși homo sovieticus, chiar subspecia
KGB-istă, conduce și acum Rusia. Cuceririle acelui moment – limba română ca
limbă de stat și grafia latină – încep să fie puse sub semnul întrebării de
conducerile pro-moscovite ale Republicii Moldova sau, cu arma în mână și
sprijin militar sovietic, chiar în Transnistria, partea estică, separatist, a
Republicii Moldova. Cu Republica Moldova dându-i limbii denumirea logică,
românească, moldoveneasca de esență sovietică, supraviețuiește doar în
Transnistria, conflict stârnit și înghețat de Rusia, la începutul anilor 90.
Toată
povestea devine o roată pentru hamsteri pe care se zorește propaganda rusă,
fostă sovietică, în problema Republicii Moldova. Altfel spus, Rusia continua să
se amestece în subiecte care nu mai depind de ea, astfel că declarațiile de
genul celei comise de purtătoarea de cuvând a ne-diplomației ruse nu
interesează decât emisiunile de genul Copiii spun lucruri trăznite. De fapt,
nici acolo, pentru că participanții, copiii, vorbesc cu inocență și imaginație.
Propaganda rusă, în schimb, își tot vântură propriile opinii, propriile
construcții, deși acestea nu mai pot interesa pe nimeni.
