Liderii revoluţiilor din 1989
Despre rolul personalităţii în istorie s-a vorbit şi se va vorbi enorm. Aparent, rămân în memoria publică doar personajele negative, sângeroase, malefice, patologice.
Marius Tiţa, 22.11.2014, 09:50
Despre rolul personalităţii în istorie s-a vorbit şi se va vorbi enorm. Aparent, rămân în memoria publică doar personajele negative, sângeroase, malefice, patologice. Este o caracteristică, de fapt, a societăţilor vechi, cu lipsă de comunicare, în care viaţa era dură şi se supravieţuia doar prin violenţă. Evoluţia societăţii, arta şi cultura au adus în prim plan şi personalităţile spiritului, ale sensibilităţii şi creaţiei. Nu mai este nevoie să ucizi oameni pentru a rămâne în memoria timpului, poţi scrie poezie sau filosofie, poţi face artă, muzică, arhitectură sau ştiinţă pentru ca semenii să te aprecieze, peste mări şi ţări şi peste veacuri.
Secolul XX a însemnat un triumf al personalităţii, al oamenilor care înfloresc în mijlocul societăţii oamenilor. Din păcate, acest secol nu a fost lipsit de personaje negative, ba chiar şi mai malefice şi mult mai eficiente în acţiunea lor distructivă, dar au fost create categoriile clare de încadrare a lor.
De asemenea, personajele pozitive au pătruns şi în politică sau simpla exercitare a puterii de stat. Secolul XX este momentul societăţii civile, atunci când guvernaţii îşi spun cuvântul nu numai când le permit guvernanţii. Experienţa comunistă aparţine şi ea aceluiaşi secol trecut.
Istoria comunismului european, mai ales cea postbelică, este marcată de numeroase personalităţi care s-au ridicat din rândul societăţii civile, a guvernaţilor. Ei au purces să realizeze imposibilul, să se opună unui sistem închis, dur, distructiv chiar. La rândul său, comunismul venea cu personalităţile sale, promovate într-un fenomen specific, cultul personalităţii, care practica inclusiv îmbălsămarea resturilor pământeşti ale celui aproape zeificat. Regimurile comuniste au ajuns la finişul din 1989 conduse de vechi activişti de esenţă stalinistă.
În Germania de Est era Erik Honecker, Cehoslovacia era condusă de Gustav Husak, în Ungaria se instalase, de decenii, la putere Janos Kadar, iar Bulgaria era condusă, încă de după al doilea război mondial, de Todor Jivkov. Polonia era un caz aparte, armata acaparând partidul comunist, unic şi monolitic, pentru a-l salva de la prăbuşire, fie sub presiunea propriului popor, fie sub intervenţia sovietică.România era şi ea un caz special, Ceauşescu fiind un lider dintre cei tineri ai comunismului est-european, dar promotor al unui stalinism de tip nou, întărit cu practici chinezeşti şi nord-coreene. Polonia şi Cehoslovacia au avut personalităţi emblematice în fruntea luptei anticomuniste – desigur este vorba de Lech Walesa, respectiv Vaclav Havel, care au şi devenit preşedinţi post-comunişti ai ţărilor lor.
În restul ţărilor comuniste est-europene, opoziţia era puţin conturată sau greu de iniţiat, cum era în România. Astfel, trecerea de la comunsim la democraţie pluralistă s-a făcut în forme diferite, fie prin negocieri, prin tranziţii scurte sau chiar alegeri, fie sub presiunea demonstranţilor, ca în România, care au măturat totul.
Majoritatea statelor foste comuniste din estul Europei au cunoscut una sau două etape în evoluţia lor spre democraţie, o cedare treptată de putere a comunismului. Era momentul liderilor comunişti reformişti, aşa cum prevedea exemplul sovietic, al reformatorului Gorbaciov. Dar vremurile erau cu mult mai avansate. Comunismul cu faţă umană era un model depăşit şi refuzat de oameni, astfel că şi viaţa comunismului de tranziţie a fost redusă.
Până la Revelionul de trecere în 1990, aceşti lideri lăsaseră, deja, locul reprezentanţilor poporului, celor cunoscuţi şi apreciaţi pentru poziţia lor democratică şi anticomunistă.
În România, în aceste zile, mai mulţi dintre liderii ţărilor est-europene, inclusiv ale celor din fosta URSS, în frunte cu legendarul Lech Walesa, au participat la o conferinţă dedicată celor 25 de ani de revoluţie europeană anticomunistă.
