Geopolitica energiei

Petrolul a adus omenirii o criză teribilă, acum 4 decenii, în timpul căreia au curs şi cantităţi uriaşe de cerneală jurnalistică. Omenirea şi-a revenit destul de repede, un pic mai matură, un pic schimbată, având însă o monedă nouă, aşa-numiţii petrodolar

Marius Tiţa, 06.12.2014, 05:02

Petrolul a adus omenirii o criză teribilă, acum 4 decenii, în timpul căreia au curs şi cantităţi uriaşe de cerneală jurnalistică. Omenirea şi-a revenit destul de repede, un pic mai matură, un pic schimbată, având însă o monedă nouă, aşa-numiţii petrodolari.

În Orient, bogăţiile fabuloase pluteau acum nu pe fire de poveste, ci pe oceanul de petrol ce sălăjuieşte acolo. Marile puteri ale lumii au această mare slăbiciune, lipsa de petrol. Iar cei care au petrol din solul propriu, cum este cazul Statelor Unite ale Americii, sunt departe de ideea de autosuficienţă, având nevoie de mari cantităţi pentru a susţine un mod de viaţă şi industriile bazate pe petrol. Energia nucleară părea a fi o soluţie, dar, după Hiroshima şi Nagasaki, nimic din munca cu atomul nu poate fi lipsit de temeri.

În ultimele decenii, gazul natural a început să se impună în Europa, ca o sursă importantă de energie. În anii 90, încă se mai făcea reclamă la gaz pentru consumul casnic, iar industria care prelucrează acest combustibil fosil s-a dezvoltat continuu. Ca în orice sursă energetică, problema esenţială este dată de provenienţă, de izvorul său, uşor de secat şi prost plasat geografic.

Dacă petrolul europenilor venea mai ales din Orientul islamic, gazul vine din spaţiul fost sovietic, în cote importante chiar din Rusia. Ultimii ani ai comunismului sovietic au aparţinut doctrinei vecinătăţii apropiate, centrul fiind, desigur, la Moscova. Aceast centrism în gândire continuă să funcţioneze şi astăzi, ba chiar mai strict, interesele ruseşti fiind urmărite până la anexare. Între timp, însă, s-a dezvoltat o puternică dependenţă europeană de gazul venit din Estul apropiat, fost sovietic. Astfel, Rusia şi republicile ex-sovietice asiatice, furnizoare de gaze şi petrol, au devenit o zonă de interes prioritar stringent pentru Europa comunitară sau unele dintre marile sale puteri. Încărcătura strategică a acestei dependenţe a fost exercitată de mai multe ori, dar nu pe ţările comunitare, ci pe Ucraina vecină, şi cu mult înainte de anul 2014, când lucrurile par a o fi luat razna în acest colţ de lume. De fapt, robinetul gazoductelor ruseşti orientate spre Europa s-au închis de mai multe ori, parţial sau temporar, parcă pentru a reaminti decidenţilor despre importanţa acestei pârghii geopolitice.

În 2007, Italia şi Rusia s-au aşezat la capetele unui gazoduct uriaş, numit Southstream. El trebuia să aducă gaz din Rusia, pe sub Marea Neagră, până la ţărmul bulgar şi mai departe, prin Balcani şi sudul Europei, spre inima Vechiului Continent. Ideea se năştea, însă, la 5 ani după ce alte ţări europene şi Turcia stabiliseră să construiască Nabucco, un gazoduct ce ar fi alimentat Europa cu gaz caspic, prin Turcia, până în Austria. Cu timpul, Southstream a înaintat în preferinţele europenilor, trecând Nabucco în uitare. Nu de mult, însă, liderul rus Vladimir Putin a anunţat fără drept de apel că Southstream este un proiect abandonat. Moscova, prin liderul său, se gândeşte la alte variante prin care vânzarea de gaz către europeni să fie mai eficientă, dar şi mai importantă din punct de vedere strategic.

Situaţia relaţiilor dintre Rusia şi europeni este mult mai complicat în prezent decât acum 7 sau 12 ani, când erau propuse Southstream şi Nabucco. Atunci, nici NATO şi nici Uniunea Europeană nu erau numiţi inamici ai capitalismului rus, iar Crimeea era încă o parte a statului Ucraina, mare consumator de gaz rusesc. Decizia de a abandona proiectul Southstream este una dintre cele mai importante mişcări geopolitice actuale şi culisele sale sunt departe de a fi înţelese.