Europa fără ziduri

Revelaţia anului 1989 a fost aceea a vieţii fără ziduri. Omenirea şi mai ales Europa au descoperit că diviziunile nu sunt implicite şi nici măcar necesare, nu sunt un blestem şi nici un instrument benefic.

Marius Tiţa, 15.11.2014, 00:09

Revelaţia anului 1989 a fost aceea a vieţii fără ziduri. Omenirea şi mai ales Europa au descoperit că diviziunile nu sunt implicite şi nici măcar necesare, nu sunt un blestem şi nici un instrument benefic. Până în 1989, zidurile pătrunseseră adânc în mentalitatea oamenilor, fără ele nu exista viaţă. Ele ofereau inclusiv acea aparenţă a invincibilităţii, a siguranţei maxime. Ambele părţi în care comunitatea este împărţită de un zid oarecare se simte protejată de celălalt.

Desigur, nu putem generaliza, mai ales că au existat nenumăraţi şi de multe ori necunoscuţi eroi care au încercat să deschidă ochii oamenilor, să deschidă ferestre în zidurile cu care Europa se îngrădea. Totul pornea chiar din inima sa, din Europa Centrală, acolo unde cele două mari conglomerate, Estul comunist şi Vestul capitalist, se priveau faţă în faţă, peste tot felul de ziduri. Într-o parte estică şi una vestică se împărţea lumea, Europa, Germania şi Berlinul. Acolo, la Berlinul care îi unise pe foştii aliaţi în lupta împotriva barbariei naziste, se ridica zidul simbol al confruntării reci, bipolare, în care a trăit omenirea după al doilea război mondial şi până în 1989, anul căderii zidurilor. Regimurile comuniste din Europa de Est au rezistat la tot felul de tentative interne de reformă, la presiuni externe, la curse de dotare cu arme incredibile, la planuri ideologice şi măsuri economice de amploare, dar nu a rezistat dorinţei oamenilor de a trăi în libertate.

Zidul Berlinului a existat în realitate deşi dimensiunea de simbol este mult mai importantă. El a apărut destul de târziu, în 1961, când sistemul comunist îşi consumase rezervele şi nu mai avea de oferit nici măcar iluzii. El separa partea vestică a Berlinului, cea administrată de aliaţii capitalişti care luptaseră împotriva lui Hitler, de Germania de Est, Republica Democrată a Germaniei, după numele oficial, aflată sub regimul comunist al sovieticilor, tot un aliat antihitlerist dar de o cu totul altă ideologie.

Ridicarea Zidului Berlinului de către germanii estici şi sovietici a reprezentat dovada fizică a incapacităţii comunismului de a reprezenta o cale socială viabilă, o alternativă sau o soluţie. Era demonstraţia că, la cel mai înalt nivel, s-a înţeles că oamenii au înţeles că nu mai au ce aştepta de la comunism, care este cu totul altceva decât ar fi putut sugera propagandiştii şi slujitorii săi. Prezentat ca un regim politic al puterii muncitorilor, tocmai muncitorii au fost cei mai puternici luptători împotriva comunismului.

În noiembrie 1989, când căderea Zidului Berlinului declanşa un domino geopolitic, muncitorii polonezi, grupaţi într-un sindicat cât o ţară, impuseseră deja liderului militaro-comunist al Poloniei partajarea paşnică a puterii. În ziua de 9 noiembrie, un oficial german spune public că Zidul poate fi trecut chiar atunci. Odioasa construcţie este luată cu asalt, ca un monstru mort care le-a înnegurat viaţa oamenilor. A doua, zi, pe 10 noiembrie, liderul stalinist al Bulgariei, Todor Jivkov, ceda puterea. Revoluţia de catifea din Cehoslovacia, de atunci, a început la Praga, fix după o săptămână. România a fost ultima în care regimul comunist a dispărut.

Pentru a încheia neagra paranteză postbelică, românii au trebuit să plătească jertfa supremă. Nicolae Ceauşescu a luptat până în ultima clipă pentru perpetuarea sistemului dictatorial comunist pe care l-a impus la un nivel imposibil de suportat. Românii încheiau toamna căderii Zidurilor, din 1989, înlăturându-l pe dicitator şi regimul său, la 22 decembrie.