Dunărea şi seceta

Dunărea este o adevărată coloană vertebrală a Europei, sau cel puţin a părţii din Vechiul continent unde se află România.

Marius Tiţa, 01.08.2015, 09:33

Dunărea
este o adevărată coloană vertebrală a Europei, sau cel puţin a părţii din
Vechiul continent unde se află România. Fluviul îşi adună apele în munţii
Pădurea Neagră din Germania, undeva în plină inimă a Europei, cam între
Strasbourg şi Zurich. De la început apucă spre Est, ajunge în Austria, trece
chiar prin celebra sa capitală, Viena, lăsând adânci urme istorice şi
culturale. Nu după mult timp taie în două Budapesta, capitala ungară, unde face
o schimbare bruscă de traseu, cu 90 de grade, şi apucă spre sud. Când iese din
Ungaria, Dunărea ajunge să separe Croaţia de Serbia, după care apucă iar spre
Est, direct spre capitala sârbă, Belgrad, a treia şi ultima capitală străbătută
de fluviul european.

În drumul său spre Est, spre Marea Neagră, unde îşi
încheie traseul, Dunărea devine frontieră între România şi Serbia, apoi între
România şi Bulgaria. La doi paşi de mare, cursul Dunării se îndreaptă spre
nord, pe teritoriul României. După ce înconjoară Dobrogea, fluviul se îndreaptă
hotărât spre vărsare, parcă mulţumit că şi-a găsit locul unde să-şi contureze
opera finală, Delta. Pe acest scurt traseu, din dreptul oraşului Galaţi,
Dunărea atinge alte două state, Ucraina şi înainte de aceasta, pentru doar 600
de metri, Republica Moldova.

După 1991, când s-au separat şi statele sovietice
dar şi cele iugoslave, numărul ţărilor scăldate de bătrânul Istru s-au
înmulţit. De altfel, Dunărea se află de mii de ani în centrul vieţii sociale şi
politice de pe aceste pământuri. Este o axă geopolitică dar şi o frontieră de
atâtea ori, a inspirat oameni de cultură şi se regăseşte în muzică şi poezie,
în amintiri mondene sau în mitologii străvechi. Versurile populare româneşti
spun, pline de metaforă şi realitate, Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere. O
treime din cursul Dunării, partea finală, udă pământurile româneşti astfel că
niciuna dintre discuţiile despre fluviu nu poate ocoli România.

Cel mai vechi
pod peste Dunăre, al lui Apolodor din Damascus, a fost ridicat de romani, unind
malul acum sârbesc şi cel românesc, iar cel mai nou pod de asemenea pleacă din
România, la Calafat, pentru a ajunge în Bulgaria. Totul curge pe Dunăre, odată
cu apele sale din ce în ce mai mari. Şi nu este vorba doar despre ambalajele de
plastic care plutesc cu uşurinţă, mii de kilometri, prin Europa, pentru a
ajunge în sensibilul ecosistem al Deltei. Orice eveniment produs undeva pe
Dunăre ajunge să fie resimţit de oamenii de pe malurile sale, în aval, spre
vărsare.

În aceste zile se simt efectele secetei, a căldurilor excepţionale
care durează deja de câteva luni. Mai întâi seceta a fost resimţită în Vestul
Europei, apoi a curs, odată cu Dunărea spre Balcani, spre România. Nu a mai
plouat de mult prin anumite regiuni de-a lungul fluviului şi efectul de răcorire
pe care îl produce un curs de apă, mai ales de dimensiunile Dunării, este din
ce în ce mai palid. De asemenea, efectul de învecinare a fost aproape anihilat
de temperaturile extreme care stagnează în sudul şi estul României, exact acolo
unde curge Dunărea. Din ce în ce mai des scăderea nivelului apei devine
vizibilă, deşi pentru mulţi români pare un lucru imposibil. Sunt evidente
problemele de circulaţie navală, atât pentru vasele care au nevoie de adâncimi
mai mari cât şi pentru unele mai mici.

În plin sezon al vacanţelor, bacurile au
probleme mari la traversarea Dunării iar vasele pentru minunate croaziere prin
ţările dunărene merg cu mare grijă şi cu întârzieri. Sunt doar câteva efecte
despre care s-a vorbit, în ultimele zile. Şi a devenit deja un lucru obişnuit
ca scăderea nivelului apelor Dunării, din cauza secetei prelungite, să arate
privirii vestigii ale trecutului, ruine medievale sau chiar antice, ori urme
ale unor evenimente recente din istoria românilor sau a popoarelor prin al
căror cămin sau fiinţă curge Dunărea.