Consiliul NATO – Rusia

În ziua de 27 mai 1997, la Paris, NATO şi Rusia semnau Actul fondator privind relaţiile, cooperarea şi securitatea reciproce.

Warning: Trying to access array offset on null in /home/web/rri.ro/public/wp-content/themes/rri/template-parts/content.php on line 98
Marius Tiţa, 07.09.2014, 08:40

În ziua de 27 mai 1997, la Paris, NATO şi Rusia semnau Actul fondator privind relaţiile, cooperarea şi securitatea reciproce. Atmosfera era relaxată şi evenimentul avea un caracter de evidentă normalitate. Documentul, cu un titlu original, îşi propunea respectarea reciprocă de către ţările membre NATO şi Rusia a unor principii esenţiale ale dreptului internaţional, precum suveranitatea şi integritatatea teritorială a tuturor statelor, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, rezolvarea tuturor diferendelor prin mijloace paşnice. Evenimentul avea o importanţă excepţională, aducând la o prietenoasă masă comună cele două mari puteri militare ce se confruntaseră o jumătate de secol, aflându-se, uneori, chiar pe marginea prăpastiei. Era şi o evoluţie normală, în extraordinara atmosferă de deschidere optimistă din anii 90, după prăbuşirea comunismului, chiar şi a Uniunii Sovietice, încetarea războiului rece, chiar şi căderea apartheidului în Africa de Sud şi negocierile israeliano-palestiniene. NATO avea relaţii de-a dreptul colocviale cu fostele ţări comuniste din Estul Europei, acum candidate oficiale la aderarea la organizaţiile vestice, Uniunea Europeană şi NATO.

Chiar în 1991 a fost creat Consiliul Cooperării Nord-Atlantice care, în 1997, a devenit Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic. Era mai mult decât simpla modificare a unui cuvânt, era chiar evoluţia de la cooperare la parteneriat între cele două forţe ale balanţei strategice mondiale. Aceste structuri asigurau dialogul constituţional dintre cele două mari grupuri de ţări.

Relaţia cu Rusia avea nevoie, însă, de o atenţie specială astfel că Actul fondator semnat la Paris, în 1997, a dus la crearea unui Consiliu Permanent Comun, devenit, în 2002, Consiliul NATO-Rusia. În 1999, trei ţări foste comuniste – Cehia, Polonia, Ungaria – aderau la NATO, aducând Alianţa tot mai aproape de frontierele Rusiei.

În acelaşi an, NATO bombardează Serbia, o acţiune în afara frontierelor ţărilor membre, iar pe aeroportul din Kosovo soldaţii ruşi şi cei americani se privesc încruntaţi, faţă în faţă. În ultima zi a anului 1999, preşedintele restabilirii statului rus postsovietic, Boris Elţîn, demisionează înainte de termen şi îi lasă locul direct lui Vladimir Putin. Era de câteva luni prim ministru, dar în acelaşi timp era aproape necunoscut pe scena politică.

Evoluţia ulterioară a noului om providenţial de la Moscova este cunoscută. E deja celebră şi funcţională formula speculativă de a se roti la putere, de fapt la funcţia de preşedinte al Rusiei, cu aparenţa respectării legalităţii şi constituţionalităţii, aşa cum au fost ele stabilite în anii 90, de reconstrucţie a statului rus şi de relaxare a relaţiilor internaţionale.

În discursul din 18 martie 2014, de preluare a Crimeii, Vladimir Putin a etalat o gamă largă de reproşuri la adresa NATO, adunate în anii de colaborare şi cooperare între cele două puteri militare. În acest discurs, istoria însăşi este interpretată şi renegată. Rusiei din anii 90, perioada pre-Putin, când se clădeau relaţii amicale de cooperare între Rusia şi NATO, i se reproşează că a distrus Uniunea Sovietică şi nu a continuat proiectul, dezvăluit clar de preşedintele Putin în 2014, de a reface Uniunea Sovietică, inclusiv prin transformarea Comunităţii Statelor Independente din acei ani, cu Rusia şi Ucraina în interior, în această nouă statalitate post-sovietică.

Consiliul NATO-Rusia nu a fost desfiinţat. Cooperarea, însă, este atât de îngheţată încât ne aminteşte până la frisoane de războiul rece de pe vremuri.