Câtă neîncredere avem în UE
De obicei, sondajele de opinie sau alte studii de profil aveau ca titlu încrederea cetăţenilor europeni în construcţia europeană.
Marius Tiţa, 29.04.2013, 12:19
De obicei, sondajele de opinie sau alte studii de profil aveau ca titlu încrederea cetăţenilor europeni în construcţia europeană. Acum, neîncrederea este cea care domină. În primul rând, este o chestiune de cifre. Dacă neîncrederea a trecut de jumătate, adică 50%, e clar că va da numele sondajului.
Un sondaj realizat de publicaţia The Guardian – e drept, britanică, deci din ţara campioană a euroscepticismului, vorbeşte de inversări de situaţie. Cât era ieri neîncrederea în Uniunea Europeană, atât a rămas acum încrederea. Şi cel mai des, încrederea este sub 50%. În Franţa, neîncrederea se instalase în 41 la sută din populaţie. Acum vorbim cam de 56 la sută. Tot cu un scor de aproximativ 60 la 40 la sută, cu inversare de încredere şi neîncredere, se situează şi Germania. În aceaşi situaţie se află şi Spania, doar că cifrele sunt mai dramatice. Dacă înainte de criză doar 23 la sută dintre spanioli nu prea priveau cu ochi buni propunerile europene, restul de peste 70 la sută punându-şi mari speranţe în construcţia europeană, acum 72 la sută dintre ei sunt neîncrezători în viitorul european. Campioană absolută la euro-neîncredere, Spania merită mult mai multă atenţie. Ţara iberică a fost mult timp o poveste de succes a integrării europene, un exemplu de funcţionare eficientă a acestui uriaş mecanism, din ce în ce mai complex. A fost nevoie de ceva timp ca Spania ieşită din decenii de dictatură franchistă să recupereze modernizarea întârziată şi să devină un membru funcţional al comunităţii europene.
Dar tot Spania s-a dovedit unul dintre statele europene cele mai lovite de criza declanşată în 2008. Unele dintre cele mai eficiente sectoare ale economiei au intrat în regres, datoriile cuceresc statul, factorii economici şi indivizii iar şomajul nu pare a se mulţumi cu sfertul populaţiei active la care se instalase deja. Cazul Spaniei trebuie studiat şi cu gândul la statele est-europene, cele care au stat sub comunism de la sfârşitul celui de al doilea război mondial până în mirabilul an 1989. Ele se regăsesc, în cea mai mare parte, în interiorul Uniunii Europene şi nimic din ceea ce aparţine integrării europene nu trebuie să le fie străin. Mai întotdeauna aceste ţări erau cotate cu procente semnificative de adeziune la ideea Europei unite. Aceste state şi-au dorit libertatea şi participarea la viaţa unui continent prosper şi unit. Mai mereu a existat tendinţa de a idealiza integrarea europeană în fostele state comuniste dar aceasta era o evoluţie normală, mult dorită, după decenii întregi în care au fost uitate după Cortina de Fier.
Pregătirea aderării la Uniunea Europeană dar şi anii de după aderare au însemnat progres accelerat pentru Bulgaria, Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia, Slovenia, Polonia, România şi Ungaria. Această evoluţie a ajuns destul de repede să fie perturbată de criza mondială, care a afectat şi Uniunea Europeană, cea mai solidă construcţie economică şi politică la nivel transnaţional din întreaga lume. Efectele asupra indicatorului cel mai preţios, cel al bunăstării cetăţenilor, au fost masive iar toate acestea se resimt în valorile unui alt indicator, cel al încrederii în viitorul european al ţării şi al fiecărui individ în parte. Fiind printre cei mai informaţi din lume, cetăţeanul european taxează prin această neîncredere şi comportamentul instituţional al Uniunii Europene, de multe ori inert, neadaptat la provocările crizei internaţionale. Astfel că, în aceste procente mari ale neîncrederii, care depăşesc încrederea, citim de fapt dezamăgirea cetăţeanului european faţă de performanţa Uniunii în vremurile grele ale crizei mondiale.
