Cât de mari sunt micii
În toată nebunia cu tensiunea din Crimeea Ucrainei, tehnicile Moscovei, temerile europene, a venit şi o veste bună.
Marius Tiţa, 15.03.2014, 09:30
În toată nebunia cu tensiunea din Crimeea Ucrainei, tehnicile Moscovei, temerile europene, a venit şi o veste bună. Fără a organiza o degustare în prealabil, autorităţile europene de profil au aprobat păstrarea reţetei tradiţionale a celebrilor mititei româneşti, cea cu bicarbonatul de sodiu, substanţă pe care, de altfel, au interzis-o la consum. Astfel, vedeta culinară specific românescă devine un studiu de caz în jurisprudenţa şi şcolile de profil ale spaţiului european. Şi nu este vorba de dimensiunile micului, ca în cazul calibrului bananelor, devenit legendar, ci de însuşi conţinutul super mirositorului produs culinar.
Când pregătiseră totul pentru a interzice bicarbonatul, o sesizare cu iz delicios le-a adus la cunoştinţă că incriminata substanţă este esenţială pentru cel mai popular şi tradiţional produs culinar românesc, legendarul şi omniprezentul mic. Micul trebuie să fie fraged, cu ajutorul bicarbonatului, dar el este şi tânăr.
A fost inventat la sfârşitul secolului al XlX-lea şi naşterea sa este învăluită în legendă. Se spune că primul leagăn i-au fost farfuriile de la Hanul La Iordachi din centrul boem al Bucureşti care, celebru fiind pentru cârnaţii săi, a rămas, la un moment dat, fără membrana obligatorie pentru acest produs. Atunci, amestecul modelat sub formă de segment de cârnat, a fost pus direct pe grătar, generând mult fum şi poftă peste tot unde a ajuns mirosul respectiv. Aşadar, în micul născut din disperare comercială şi inspiraţie culinară, ar trebui să se regăsească carne şi de vită şi de oaie, nu neapărat şi de porc, usturoi, aromat şi nu prea iute, piper şi alte condimente, într-o o baie de zeamă de oase de vită cu măduvă, iar, din 1902, este menţionat ca obligatoriu şi bicarbonatul de sodiu, 3 grame la un mititel. Respectiva substanţă face bine la digestie dar potenţează decisiv gustul de excepţie al micilor. Reţeta nu este secretă dar mereu aşteaptă să fie respectată, chiar dacă sunt acceptate şi licenţe care fac specificul unor locuri unde se produc micii cu specific. Bicarbonatul de sodiu este însă obligatoriu, fără el micul nu mai este mic ci o chiftea aproape ca oricare alta.
După 110 ani s-a constatat că bicarbonatul, cu numele de cod E500, nu are acte şi aprobări. Atunci când Comisia Europeană făcea paşi spre interzicerea folosirii bicarbonatului, s-a constatat şi incompatibilitatea interzicerii acestei substanţe cu ritualul de grătar al românilor, cu clipele minunate petrecute în jurul platoului cu simpaticii mici ce se consumă doar calzi şi cu muştar, cu aroma ce persistă în tot blocul zile întregi după preparare, cu orice pretext de întâlnire şi socializare. Cu siguranţă, în apărarea micului şi a bicarbonatului din el nu s-au folosit argumente ce se adresează papilelor gustative pentru că politica şi practica comunitară permit şi chiar sprijină exprimarea specificului naţional şi local, pentru a nu se ajunge la un tăvălug uniformator de care se teme toată lumea şi este invocat permanent de anti-europeni.
Când procesul aprobării micilor româneşti cu bicarbonat se va fi finalizat, toţi cei implicaţi merită cel puţin trei dintre ei, calzi şi cu muştar, dacă se poate la iarbă verde. Atenţie, însă, aroma creează dependenţă şi transportare în timp, în lumea mitică a Miticilor bucureşteni, de acum un secol, când micul românesc stătea alături de polul românesc de aur în definirea specificului românesc.
