Basarabia
S-ar putea ca împlinirea, la 1 iulie, a unui sfert de secol de la semnarea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi să treacă neobservată.
Marius Tiţa, 31.03.2024, 12:00
S-ar putea ca împlinirea, la 1 iulie, a unui sfert de secol de la semnarea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi să treacă neobservată. Se încheia astfel un nou război ruso-turc, al V-lea, din perioada 1768-1774, dar semnificativ este locul unde a fost semnat. Localitatea cu nume atât de turcesc nu este un oraş important din Balcani sau Turcia asiatică ci o mică localitate dobrogeană, la doi paşi de graniţa Bulgariei cu România, numit Cainargeaua Mică de români, iar bulgarii îi dau numele oficial de Kainardja. In acest loc ajunseseră armatele ruse în timpul războiului cu turcii. Ca multe dintre războaiele ruso-turce ce încep în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, motivul a fost drumul agresiv spre Vestul Europei al ţarilor. Tratatul a dus la retragerea treptată a Imperiului Otoman de la nordul Mării Negre.
În 1774, Rusia înconjurase Marea Neagră şi ajunsese în Dobrogea, în drumul hipotic spre Istanbul, anticul Constantinopol. Tratatul din 1774 obligă Rusia să se retragă din aceste teritorii cucerite dar i se recunoaşte frontiera cea mai avansată de până atunci, pe râul Bug, dincolo chiar de Nipru. Printre provinciile evacuate de ruşi se aflau o parte din Muntenia, Moldova şi Basarabia, inclusiv sudul numit Bugeac, locuit de tătari. Rusia ajunge la Marea Neagră şi primeşte cele două porturi care închid Marea Azov. Era prima dată când se vorbea de Basarabia separat de Moldova. Ulterior, în alte războaie ruso-turce, Moscova a ajuns treptat să ocupe tot nordul Mării Negre. Au luat Crimeea de la turci iar, în 1812, au luat oficial şi Basarabia, în acelaşi cadru al unei păci ce încheia un război între cele două imperii. Majoritatea acestor războaie au afectat cele două principate române, Moldova şi Muntenia, pe teritoriul cărora s-au purtat. Ceea ce era obiect de negociere şi acaparare militară, a devenit drept al Rusiei şi este afirmat ca atare până în ziua de astăzi.
Dreptul istoric al popoarelor asupra pământului pe care trăiesc de sute şi mii de ani este pus la îndoială, indiferent de ideologie, de dreptul cizmei ruseşti, care transformă în teritoriu personal orice loc unde armata rusă, ţaristă sau comunistă a ajuns la un moment dat. Este cazul flagrant al Basarabiei, jumătate din Moldova românilor, pământurile dintre Prut şi Nistru, ce apăreau pe hărţile de acum două-trei secole ca nişte pătrăţele, când albe, când negre, pe macabrul şah geopolitic jucat de Imperiul ţarist şi Imperiul otoman. În 1940, Uniunea Sovietică, urmaşa Imperiului ţarist, acuza România că a profitat de o aşa-zisă slăbiciune a sa pentru a-i lua Basarabia. De fapt, nici nu exista Uniunea Sovietică la 27 martie 1918, când românii din Republica Democratică Moldovenească, independentă, au votat unirea Basarabiei cu „mama sa”, România, după cum scrie în Declaraţia de atunci.
Până în 1940, în martie, românii sărbătoreau Luna Basarabiei, momentul când și această parte a Moldovei se alăturase statului românilor, înainte ca celelalte regiuni românești să o poată face. Început în condiții foarte grele, anul 1918 se termina, totuși, cu toate provinciile istorice românești reunite în aceeași graniță. Luna noiembrie era, în interbelic, Luna Bucovinei, aceasta fiind luna în care, în 1918, și nordul Moldovei revenise la România, de sub stăpânirea austro-ungară și ocupația sovietică. Interesant este că Bucovina ajunsese la habsburgi în 1775, imediat după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, când Viena înțelesese că este momentul să profite și ea de slăbiciunea Imperiului Otoman.
În 1940, Stalin și Hitler profită și ei de slăbiciunile democrației și își împart Europa. Polonia dispărea, ca de fiecare dată când germanii și rușii se înțelegeau, iar Moscova își mișca granițele spre Vest, peste Polonia, peste republicile baltice, peste Basarabia românească. Detaliile istorice nu au contat niciodată pentru cei care recunosc doar dreptul forţei. În aceste ultime trei secole, dar mai ales în ultimii 100 de ani, omenirea a creat principii de drept bazate pe renunţarea la forţă, la război, şi la respectarea drepturilor popoarelor. Ar fi trebuit să fie respectate și aplicate, mai mult, să se pornească în relațiile internaționale de la elementara lor respectare. Nu a fost așa și de aproximativ 750 de zile avem un război în centrul Europei, pornit de la invocarea acelorași drepturi generate de forța militară și înțelegerile între marile puteri. Ca în 1774, când pacea încheiată într-un sat dobrogean trasa linia unor evenimente viitoare, pentru următorii 250 de ani și mai bine.
