Acum 10 ani, Primăvara arabă
I s-a spus de la început Primăvara arabă, amintind, desigur, de Primăvara de la Praga, din 1968.
Marius Tiţa, 31.01.2021, 10:50
I s-a
spus de la început Primăvara arabă,
amintind, desigur, de Primăvara de la Praga, din 1968. Atunci, la
Praga, în Cehoslovacia, la conducerea partidului comunist care domina
dictatorial puterea politică, a venit un lider reformist, care propunea o față
umană pentru acest regim. Desigur sunt
foarte multe diferențe între cele două momente, despărțite de 43 de ani. Atunci,
în 1968, regimul reformist, cu tot sprijinul popular, a fost înlăturat prin
intervenția armatelor sovietice și a altor țări comuniste, exclusiv România.
Acum
10 ani, regimul tiranic din Tunisia a căzut în urma protestelor de masă,
generate de sacrificiul unui om. Un tânăr, Mohamed Bouazizi, care se străduia
să asigure supraviețuirea familiei sale, lucrând ca vânzător ambulant, a fost
persecutat și umilit de poliția coruptă a unui regim autoritar. Disperat, și-a
dat foc, la 17 decembrie 2010, și a murit după aproape o lună. Jertfa sa a
făcut ca nemulțumirea tunisienilor să explodeze și să ducă la căderea regimului
Ben Ali, care conducea Tunisia, cu mână de fier, de 23 de ani. Gestul tânărului
tunisian amintește de autoimolarea lui Jan Palach, la Praga, în ianuarie 1969,
la un an de la începutul Primăverii de la Praga și într-un moment de
disperare, când tancurile sovietice zdrobiseră orice speranță pentru
cehoslovaci.
De fapt, de aici vine titlul de primăvară pentru aceste momente
dramatice ale luptei pentru libertate. Nu are legătură cu niciun anotimp, toate
au început, de fapt, în luna ianuarie. Primăvara arabă și Primăvara de la
Praga reprezintă speranța oamenilor că își vor afla libertatea pentru care tinerii
i s-au sacrificat. Acum 10 ani, majoritatea țărilor arabe din nordul Africii
sau din vestul Asiei erau conduse de regimuri de mână forte, multe cu lideri ce
luaseră puterea înainte de 1989, în logica bipolarității vieții internaționale
de pe vremea când exista Uniunea Sovietică și statele comuniste. Așa era și președintele tunisian Ben Ali, și
președintele egiptean, Hosni Mubarak, și liderul libian, Muammar Gaddafi. Cu
toții aveau să plece de la putere după uriașa revoltă ce s-a răspândit în
spațiul arab. În ciuda evidentelor asemănări și elemente de unitate din lumea
arabă, în fiecare dintre aceste țări,
Primăvara s-a desfășurat altfel. În
unele state de abia au fost câteva manifestări de protest, repede uitate,
altele sunt și acum în plin război civil. În Libia, liderul Revoluției din
1969, ce părea etern și de neclintit, a fost chiar ucis în cursul evenimentelor
care nu au adus pacea nici până în prezent. Piața Tahir din centrul orașului
Cairo a devenit un simbol al revoltei egiptenilor. Hosni Mubarak, la putere din
1981, a fost înlăturat dar mai mulți ani i-a trebuit Egiptului ca să regăsească
liniștea socială. Ultima țară din dominoul Primăverii arabe este Siria,
condusă de Bashar al-Assad, fiul lui Hafez al-Assad, căruia i-a urmat,
dinastic, la putere, în 2000. Data oficială a declanșării războiului civil din
Siria este 15 martie 2011 dar, la 26 ianuarie, acum 10 ani, un tânăr kurd din
nordul Siriei, Hasan Ali Akleh, imită gestul tragic al tânărului tunisian, care
a declanșat Primăvara arabă. Efectul nu este, însă, același. Regimul de la
Damasc încearcă din răsputeri să evite declanșarea revoltei, așa cum se
întâmplase în tot Orientul Mijlociu. Represiunea regimului sirian devine din ce
în ce mai teribilă, cu tot mai multe victime, cu masacre în stradă. În scurt
timp se ajunge la război civil, intervin mai multe forțe străine. Siria a
devenit câmpul de bătălie generalizat din zilele noastre, în care regimul
rezistă iar țara este distrusă de lupta dintre tot felul de facțiuni și grupuri
armate.
Din 2014, Siria cunoaște experiența ISIS, organizația teroristă
islamică cu aspirații de stat, iar din 2015, armata rusă luptă în Siria pentru
salvarea regimului Bashar al-Assad. La
10 ani de la declanșarea luptei pentru libertate cunoscută ca Primăvara
arabă, bilanțul este complicat. Au fost măturate regimuri autoritare ce
rezistau de zeci de ani, multe guverne s-au schimbat și democrația nu mai este
o speranță interzisă. Dar situația continuă să fie, în unele țări, neclară și
dramatică. (Marius Tița)
