Prizonieri sovietici în România
Armata română a capturat, între 22 iunie 1941 și 23 august 1944, 91.060 militari sovietici. Dintre aceștia, 90%, adică 82.057 persoane, au fost trimiși în România în 12 lagăre.
Steliu Lambru, 18.11.2024, 16:01
România a intrat în cel de-al doilea război mondial pe 22 iunie 1941 când, alături de Germania, a declanșat operațiuni militare împotriva Uniunii Sovietice. Dar trebuie spus că Uniunea Sovietică fusese statul agresor. Cu un an înainte, în iunie 1940, în urma a două ultimatumuri către guvernul român de cedare, ea ocupase Basarabia și Bucovina de Nord, teritorii românești de la est și nord. Așa cum se întâmplă în orice război, în urma operațiunilor militare au rezultat și prizonieri.
Armata română a capturat, între 22 iunie 1941 și 23 august 1944, 91.060 militari sovietici. Dintre aceștia, 90%, adică 82.057 persoane, au fost trimiși în România în 12 lagăre. Conform dicționarului alcătuit de istoricii Alesandru Duțu, Florica Dobre și Leonida Loghin ”Armata română în al doilea război mondial”, dintre cei internați în lagăre, 13.682 care erau de origine română din Basarabia și Bucovina de Nord au fost eliberați. Alți 5.223 au decedat și alți 3.331 au evadat. Pe 23 august 1944, România a ieșit din alianța cu Germania și pe teritoriul ei se mai aflau 59.856 prizonieri sovietici, dintre care 2.794 ofițeri și 57.062 subofițeri și soldați. Din punct de vedere etnic, 25.533 erau ucrainieni, 17.833 ruși, 2497 calmuci, 2039 uzbeci, 1917 turci, 1588 cazaci, 1501 armeni, 1600 gruzini, 601 tătari, 293 evrei, 252 polonezi, 186 bulgari, 150 osetini, 117 azeri și alte câteva zeci de etnii în număr mai mic.
Documentele arată că prizonierii sovietici din România au fost tratați în conformitate cu legislația internațională în vigoare. La începutul războiului, condițiile au fost precare, din cauza lor înregistrându-se majoritatea deceselor. Dar ele s-au îmbunătățit rapid, rapoartele comisiilor de control ale armatei române consemnând progresele. Prizonierii sovietici au fost închiși în lagăre, li s-au asigurat condiții de cazare, hrană, igienă și asistență medicală, au fost interogați și li s-a oferit șansa de a lucra.
Colonelul Anton Dumitrescu a participat la actul de la 23 august 1944, el și cu patru subofițeri fiind cei care i-au arestat pe mareșalul Ion Antonescu și pe viceprim-ministrul Mihai Antonescu. Într-un interviu din 1974 din arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el își amintea cum, înainte de arestarea lui Antonescu, a fost trimis să culeagă informații despre centrul de prizonieri sovietici de la Slobozia. Serviciile de informații române aflaseră că germanii îl pregăteau ca loc de declanșare a operațiunilor împotriva armatei române în caz de defecțiune a acesteia.
”La Slobozia era un mare centru de prizonieri ruşi. Nemţii garnisiseră tot lagărul cu trupe Vlasov. Trupele Vlasov erau ruşii care, în frunte cu generalul Vlasov, pactizaseră cu nemţii. Și, în uniformă germană, luptau contra ruşilor. Or, din informaţiile pe care le aveam, nemţii, voiau să fie siguri pe centrul acela în caz că se întâmpla ceva cu noi ca Vlasovii să pactizeze cu ruşii şi să lupte contra noastră. Eu avusesem legătura cu Vlasovii în Caucaz când, într-adevăr, ăştia nu ştiau să se predea deoarece sovieticii i-ar fi omorât. Erau foarte hotărâţi să lupte. Toată zona aceea era plină de refugiaţi din Moldova şi din Basarabia și n-am văzut niciun Vlasov.”
Inginerul Miron Tașcă a lucrat la Uzina Franco-Română din Brăila care avea producție mixtă, civilă și militară. În 1995, Tașcă își aducea aminte de prizonierii sovietici care lucraseră la uzina brăileană și ce s-a întâmplat cu ei după intrarea sovieticilor în România.
”Noi, în timpul războiului, am lucrat în fabrica din Brăila şi cu o serie de prizonieri. Erau foarte bine trataţi şi nu munceau pe maşini, făceau munci manuale, descărcări și încărcări de materiale și curăţenie. Pe aceşti prizonieri, sovieticii i-au eliberat, i-au luat și i-au dus în Rusia. În momentul când îi luau, şi ei ştiau că trebuia ca să plece. Unul dintre ei, care mi-a spus că e uzbek, mi-a spus că el nu vrea să se mai întoarcă în URSS. M-a rugat să fac tot posibilul ca să-l țin acolo, era un băiat muncitor, tăcut și liniștit. Natural că nu a fost posibil aşa ceva. Prizonierii erau anchetaţi, numerotaţi, preluaţi complet şi atunci a plecat și el, săracul. Dar el a fost cel care nu a vrut cu nici un chip ca să se întoarcă. Probabil că nu au vrut nici alţii care gândeau la fel. Probabil că nu ştiau ce-i aşteaptă atunci, însă ăsta de la început a zis că nu vrea ca să se întoarcă.”
Cristinel Dumitrescu, elev al școlii militare în timpul războiului, spunea în 1998 că înainte de a vedea militari sovietici după 1944, îi mai văzuse în calitate de prizonieri.”Văzusem înainte ruşi, erau prizonieri. Erau la noi la ţară vreo 10-20 de prizonieri ruşi care lucrau liber. Erau cazaţi la postul de jandarmi şi se ocupau cu curăţatul şoselelor, al şanţurilor şoselelor, se opreau pe la case particulare și mai lucrau pe acolo, primeau de mîncare şi aşa mai departe. După 23 august 1944, primii care au fugit, dar nu spre Răsărit, ci spre Vest, au fost aceşti ruşi! Că ei ştiau ce vine.”
Prizonierii sovietici de război din România sunt o poveste puțin cunoscută. Ea este acea poveste care așteaptă răbdătoare să ajungă în conștiința memoriei publice.