Vechi cărți românești de cult din secolele 17-19
Până la apariția tiparului de la jumătatea secolului al 15-lea, considerat cea mai importantă revoluție în istoria cărții și a circulației textelor, cărțile erau obiecte puțin cunoscute. Erau prezent în mănăstiri, la curțile nobililor și la cancelariile principilor și regilor.
Steliu Lambru, 28.07.2024, 12:00
Până la apariția tiparului de la jumătatea secolului al 15-lea, considerat cea mai importantă revoluție în istoria cărții și a circulației textelor, cărțile erau obiecte puțin cunoscute. Erau prezent în mănăstiri, la curțile nobililor și la cancelariile principilor și regilor. Și în spațiul românesc tiparul a îndeplinit funcția de promotor al cuvântului scris pentru uzul învățământului, al cultului, al cancelariilor princiare, el a fost cel care a făcut cartea din ce în ce mai populară.
Dar cărțile din trecut nu erau nici pe departe așa cum le vedem astăzi, simple și practice, accesibile oricui. Cărțile trecutului erau roade ale unei munci intelectuale și fizice remarcabile. Aveau coperte somptuoase, cu gravuri și ornamente, iar paginile, la rândul lor, erau decorate cu desene sugestive, textul caligrafic fiind în sine o operă de artă manuală. Un element important pe care cărțile vechi îl aveau, deci și cele din Principatele Române, era semnul distinctiv al celui care plătise pentru apariția lor: un principe, un mitropolit, un nobil, un negustor. Era vorba despre stema familiei ca și despre dedicațiile în versuri care însoțeau volumul, compuse de cei care îngrijeau ediția.
Muzeul Municipiului București a organizat o expoziție de carte veche românească din secolul al 17-lea până la începutul secolului al 19-lea având ca tematică stemele princiare și versificațiile care le însoțeau. Ramona Mezei de la Biblioteca Metropolitană București, instituție deținătoare a unei colecții de carte veche românească, a spus că expoziția ”Vechi cărți domnești cu steme și stihuri poeticești” are o mare valoare, fie și numai că ea conține obiecte vechi de câteva sute de ani. ”Majoritatea cărților vechi care sunt expuse sunt cărți de cult. Și este și firesc cumva ținând cont de perioada din care provin. Era foarte important, pe vremuri, că aceste tipărituri apăreau sub patonajul domnitorilor vremii. Ca să-și arate cumva recunoștința față de domnitori, pe cărți erau imprimate, la tipar, și stemele. Mai mult decât atât, cei care îngrijeau ediția, editorii și chiar tipografii, făceau niște stihuri. Adică niște versuri, unele mai serioase, altele mai hazlii, dar era foarte important să facă aceasta. În momentul în care se imprimă o imagine, cartea devine și un izvor de frumusețe, dincolo de faptul că o carte este, în general, un izvor de înțelepciune. Până la urmă, cărțile au fost, sunt și vor fi de o valoare inestimabilă, mai ales dacă pecetea timpului își pune amprenta asupra lor.”
Muzeograful Daniela Lupu este cea care a coordonat expoziția și a ținut să remarce locul central pe care îl ocupau stema principelui care care realizase opera de mecenat și valoarea compozițiilor literare dedicate lui.”Stemele sunt puncte de interes pentru cei care se ocupă cu heraldica. Stihurile au fost studiate de istoricii literari. Unii dintre ei au văzut în aceste stihuri începuturile poeziei omagiale în limba română, chiar dacă este sunt, la început, doar mici versificări. Autorii lor sunt mari cărturari ai secolelor trecute: Udriște Năsturel, Antim Ivireanul, logofătul Radu Greceanu. Datând din secolul al 17-lea, aceste versuri, stihuri poeticești sau stihuri politicești, așa cum apar ele pe cărți, sunt de mare interes și în zilele noastre.”
Cărțile expuse sub geamurile vitrinelor de la Palatul Suțu din centrul Bucureștiului inspiră la un salt în trecut. Daniela Lupu spune că expoziția este și o privire aruncată la maniera în care stemele și dedicațiile au variat în decursul celor trei secole. ”Dacă, în general, se consideră că stemele domnești pe cărțile tipărite, începând cu primele cărți tipărite în Muntenia și Moldova, apar încă din secolul al 16-lea, vedem aceasta de la primele tipărituri cum ar fi Liturghierul lui Macarie din 1508. Pe frontiscipiu apare stema Munteniei. Apoi, această stemă își capătă locul pe pagina de titlu-verso a cărților, așa cum apare ulterior în mod obișnuit. Aceasta se întâmplă în vremea lui Matei Basarab în secolul al 17-lea. Încercăm o mică ilustratre a evoluției felului în care stemele domnești sunt prezentate și observăm temele nu respectă regulile de scriere sau de compunere clasice ale heraldicii pentru stihuri.”
Cărțile cu steme domnești și stihuri poeticești sunt mai mult decât o savoare estetică. Frumusețea imaginilor este însoțită de frumusețea limbii în care au fost scrise versificațiile. Alfabetul chirilic, pe care limba română l-a folosit câteva secole în a transmite cunoștințe, și caligrafia atrag prin faptul că nu pot fi înțelese doar la o primă și sumară vedere. Din ceea ce se vede din cărțile vechi cu steme domnești și a dedicațiilor lor aflăm informații despre oamenii care au trăit atunci, despre universul în care se formaseră și poziția socială pe care o dețineau. Aflăm despre domni și despre reprezentarea puterii, despre elite economice, politice și culturale care au profesat ideile timpurilor lor, aflăm despre principii și valori morale care au ajuns până la noi. Și, nu în ultimul rând, aflăm că semănăm cu cei care au trăit înaintea noastră mai mult decât am bănui.