Drumul lui Constantin Brâncuși din România la Paris
Drumul lui Constantin Brâncuși de la începuturile umile de fiu al unui tâmplar sărac la originalitatea sculpturală atinsă la Paris s-a deschis, de fapt, la Hobița
Christine Leșcu, 18.02.2024, 13:00
Drumul lui Constantin Brâncuși de la începuturile umile de fiu al unui tâmplar sărac la originalitatea sculpturală atinsă la Paris s-a deschis, de fapt, la Hobița, un sat din nordul Olteniei istorice, unde s-a născut pe 19 februarie 1876. De aici avea să plece la începutul secolului XX către Apusul Europei, loc mai prielnic decât România natală pentru arta sa hrănită din tradițiile populare și apropierea de natură. Până să plece spre Paris, Brâncuși a avut un periplu formator destul de sinuos: câteva clase primare terminate în comuna de baștină, apoi ucenia și Școala de arte și meserii de la Craiova, iar la final academia de Belle-Arte de la București, absolvită în 1902.
Cam tot atunci s-a hotărât poate să plece din România, dar nimic nu este foarte clar în legătură cu biografia strict personală a lui Brâncuși. La fel puține lucruri se cunosc despre personalitatea și gândirea sculptorului, așa că despre omul-Brâncuși poate fi reconstituit cu greutate. Iar unul dintre punctele de plecare ale acestui demers ar fi călătoria care l-a scos din anonimat, călătorie refăcută recent de Sorin Trâncă și transpusă în cartea sa intitulată „Drumul lui Constantin, Evadarea lui Brâncuși din România, o reconstituire”.
De la început Sorin Trâncă a observat precaritatea datelor despre această călătorie a lui Brâncuși. „Eu am considerat că el a plecat în 1903 și a ajuns în 1904. Despre foarte multe lucruri, inclusiv durata călătoriei, nu se știe mai nimic. Scriitorul Alexandru Vlahuță spune în 1910 că această călătorie ar fi durat patru luni. Alții spun că a durat opt luni, alții spun că a durat 14 sau 16 luni, chiar doi ani și așa mai departe. Deci sunt foarte multe lucruri neclare și neclarificate.
Și atunci asta a fost și dorința mea: să încerc să oferă o ipoteză validă. Și atunci eu am considerat, citind foarte mult și cântărind cât am putut de atent argumentele și sursele, să ajung la concluzia că el a plecat în 1903 cam prin primăvară spre vară și a ajuns la Paris, cel mai probabil de Ziua Franței, pe 14 iulie 1904. Călătoria durează, neștiind exact când a plecat, cam peste un an, dacă nu cumva doi, și atunci nu putem spune cu certitudine dacă a plecat în 1902 sau în 1903.”
Potrivit lui Sorin Trâncă, cel mai probabil Brâncuși ar fi luat-o pe traseul care duce, din regatul României de atunci, de la Hobița prin Petroșani, intra în Transilvania aflată în componența Imperiului habsburgic prin Hațeg, ieșea în Ungaria prin Nădlac, trecea prin Budapesta și apoi prin Heidentor im Carnutum în Austria, atingea Viena, Linz și Salzburg pentru a intra apoi în Germania unde ajungea la Munchen, apoi la Konstanz și direct în Elveția unde, la Basel, se pare că Brâncuși s-a îmbolnăvit.
Prin urmare, după intrarea în Franța, de la Langres sculptorul a mers cu trenul la Paris unde aparent a ajuns chiar pe 14 iulie 1904, căci, după cum își amintește, „Franța m-a primit cu fanfară și onoruri militare”. Dar cu ce mijloace financiare și de transport a călătorit Brâncuși ? Aici sunt alte necunoscute, continuă Sorin Trâncă:
„Știm câteva puncte importante care sunt validate de exegeți, de oameni care l-au și cunoscut personal, ca avocatul și publicistul Petre Pandrea. În mare, știm că a trecut prin Viena, prin Budapesta, prin Munchen, prin Basel, prin Zurich și prin Langres, la trecerea în Franța. Și de aici încolo am început pur și simplu să completez o hartă și să fac un itinerariu plecând de la ipoteza că Brâncuși a făcut călătoria asta într-un fel, pe jos. Aici e altă discuție. Mulți susțin teoria asta: că a mers pe jos ca Badea Cârțan. Eu nu cred că a făcut asta. Cred că a plecat mai degrabă în lume, cum plecau țăranii sau calfele. După ce își termină ucenicia, o calfă e însărcinată cu acest drum de maturizare în care trebuie să se preumble de colo-colo, de la un meșter la altul ca să învețe noi secrete ale meseriei. Deci țăranul nostru, Brâncuși, a plecat în lume, dar a plecat ca o calfă, după ce și-a încheiat ucenicia la București, la Belle Arte, o școală foarte bună de altfel.”
Ce se știe, însă, cu siguranță este că, după terminarea facultății, Constantin Brâncuși a participat la diverse concursuri pentru realizarea unor monumente publice, toate propunerile sale fiind respinse. Poate că această respingere l-a determinat pe Brâncuși să plece din țară, dar și aceasta e doar o presupunere în lipsa unei mărturii directe. Sorin Trâncă:
„Toate lucrările publice pe care le-a făcut Brâncuși vreodată au fost respinse. Dar există și excepții. Una este legată de ansamblul de la Târgu Jiu, dar acolo vorbim de o persoană care avea deja aproape 60 de ani. Deci, la senectute lui Brâncuși, puțină lume mai putea să-i corecteze lucrările. Dar până atunci toate operele lui publice au fost respinse. Alte excepții sunt monumentele cu caracter public, dar comandate de persoane particulare, cum sunt cele din cimitirul din Buzău, deci un monument funerar. Deși refuz pentru moment afirmațiile categorice, cred că Brâncuși chiar a plecat supărat din București înainte de a ajunge la Paris, e posibil ca el să fi plecat supărat pe spiritul de mediocritate.
Nu e un călător în sensul modern. Adică, în general, pleacă cu treabă. Nu pleacă, de exemplu, să se distreze. Și revenind la copilărie, plecarea asta lui Brâncuși de la Hobița la Paris, pe jos, cred că e a cincea plecare a lui de acasă, dacă nu cumva chiar a șasea, pentru că el fuge de mai multe ori între 7 și 11 ani. Dar mai există și plecările lui de acasă, la stână, în jurul vârstei de 5 ani. El este copil de stână, fiind sărac și provenind dintr-o familie cu mulți copii. De mic este trimis undeva să-și facă un rost. Prima dată la stână, în Munții Parâng. E motivul pentru care Brâncuși nu prea face studii serioase în copilărie și cam ratează școala primară.”
Dornic să fie el însuși, urmându-și în acest scop drumul său original, Brâncuși va reuși, la Paris, să forjeze în sculptură formele mult căutate și, în plus, să le și facă admirate de lumea întreagă.