Salonul Sticlarilor 35

De la sfârșitul lunii aprilie și până la jumătatea lunii mai, în cadrul Galeriei Orizont din centrul capitalei, are loc Salonul Sticlei ediția cu numărul 35, In Memoriam Vladimir Cioroiu.

Ion Puican, 10.05.2023, 16:04

De la sfârșitul lunii aprilie și până la jumătatea lunii
mai, în cadrul Galeriei Orizont din centrul capitalei, are loc Salonul
Sticlei ediția cu numărul 35, In Memoriam Vladimir Cioroiu. Artistul
Vladimir Cioroiu (1950-2023) a fost membru al Filialei de Arte Decorative din
București din cadrul Uniunii Artiștilor Plastici (UAP). În 1988 a inițiat și
organizat primul Salon Național de Artă în Sticlă, la aceeași Galerie Orizont
din București. Expoziția prezentă reunește lucrări a 66 de artiști sticlari,
români și internaționali, dintre care chiar și studenți la specialitatea Arte
Decorative. Sticlarii reușesc încă să impresioneze iubitorii de frumos,
realizând lucrări expresive, de la portrete la tablouri din sticlă, sculpturi,
obiecte decorative sau obiecte de uz casnic. Expoziția este curatoriată de 3 artiști,
expozanți la rândul lor în cadrul Salonului Sticlarilor 35 – Ioana Stelea,
Mădălina Ion Dima și Mihai Băncilă. Am stat de vorbă cu artistul Mihai Băncilă despre
continuitatea salonului, despre concept și despre sticlă și sticlari astăzi.

Mihai Băncilă: Este un salon internațional. Noi am plecat de la
ideea să arătăm lucrări. Din nefericire, sticla este o formă de artă foarte
afectată în perioada asta- război, creșterea gazelor, materialele foarte
scumpe. Și am avut o temere foarte mare chiar de la început vând am făcut open
call-ul, că nu prea aveam înscrieri. Doar că am fost foarte plăcut surprins să
avem peste 66 de artiști și foarte mulți internaționali: Polonia, Turcia,
Germania. Conceptul, din nefericire, aș vrea să spun că este un salon dedicat
și în memoria lui Vladimir Cioroiu. Vlad Cioroiu a fost cel care a inițiat
saloanele de sticlă încă din 1988. El se află la a 35-a ediție. Noi, eu,
împreună cu cele două colege ale mele, Mădălina Ion și Ioana Stelea, cei doi
curatori, am primit o moștenire pe care trebuia cumva să o ducem mai departe.
Ce am încercat cu toată silința noastră să facem aici, să arătăm un salon
curat, în care lucrările trăiesc, în care artiști au venit cu lucrări atât de
bine, și conceptual, nu neapărat ca tehnică, dar conceptual ca idee. Mi s-a
părut că nu există, dacă te uiți la expoziție, o delimitare între studenți,
internaționali sau naționali, ea respiră prin toate lucrările laolaltă. Noi
asta am încercat să arătăm că încă există forma asta de artă, e frumoasă, e
grea, dar suntem acolo. Părerea mea e că, încă de ceva timp, nu mai există
sticlă ca sticlă. Forma decorativă și formele artelor decorative acum au
început să se ajute una pe cealaltă. Nu mai pot vorbi de sticlă ca sticlă, un
pahar, ci vorbesc de lucrări de sculptură suflate la țeavă, lucrări gravate,
lucrări cu metal, lucrări cu lemn. Forma sticlei trăiește prin forma artelor
decorative, vezi și ca sculptural și ca parietal, ci ca formă obiect casnic,
obiect sculptural în casa care să îți înfrumusețeze spațiul. Aici cred că este
viziunea fiecărui artist și cum își imaginează el, forma personală și ce măsură
se ajută de absolut toate elementele din jur pentru a pune în valoare forma pe
care el o gândește. … Din punctul meu de vedere, Salonul Sticlei este un
salon conceptual. Foarte multe lucrări care sunt experimente, sunt încercări,
sunt lucrurile pe care le vrea fiecare să le scoată, gânduri ale fiecărui
artist.

Mihai Băncilă vine dintr-o familie de artiști, sora și tatăl
acestuia fiind la rândul lor sticlari consacrați – Alina Băncilă și veteranul
artelor decorative Dan Băncilă. Despre relația artistică în cadrul familiei și
despre cum privește participarea tuturor în cadrul aceleași expoziții, Mihai
Băncilă ne-a declarat:

Am avut discuția asta cu tatăl meu, tatăl meu
este un mare artist al artelor decorative, pe partea de sticlă, un nume. L-am
întrebat ce însemnau saloanele de sticlă de înainte să mă nasc eu, pentru că
ele există cu mult timp. Mi-a zis că Salonul Sticlei era un moment în care
fiecare se întâlnea să arate că este mai bun ca celălalt. Erau idei pe care
celălalt nu le știa și se întâlneau toți într-un mediu competitiv, dar nu
competitivul în rău, ci competitivul în mai bine, pentru că se inspirau unii de
la alții. … este o competiție între artiști până la urmă, chestia între
tată-fiu, există o limită și devenim toți artiști. Ne inspirăm unii de la
alții. … Un plus valoare a modalității tale de a interpreta poate sticla. …
Eu, Ioana și Mădălina, am încercat să punem în valoare lucrările, omul care
intră în expoziție să intre într-o lume, o lume pe care nu știu câți au mai
știut. Și ne vom încăpățâna în continuare ca la anul să facem ceva si mai bun.