Viktoria Zhovnovach, din Dnipro, Ucraina

Viktoria Zhovnovach este un expatriat mai aparte. Locuiește în România de un an și vine din Dnipro, Ucraina.

Hildegard Ignătescu, 09.03.2023, 10:55

Viktoria Zhovnovach este un expatriat
mai aparte. Locuiește în România de un an și vine din Dnipro, Ucraina. A
studiat acolo microbiologie și virusologie la Universitatea Națională
Dnipropetrovsk. Are o diplomă în psihologie și studii specializate de
consultanță în managementul afacerilor. Ca majoritatea compatrioților ei, a
ajuns în România în martie 2022, la puțin timp după atacarea Ucrainei de către
armata rusă. Cum a fost acest an pentru ea și ce-și mai amintește despre
sosirea în România?

Sincer, mă
simt de parcă aș fi dormit în tot acest timp, fiindcă înainte aveam o viață
bună acasă, pot să spun fără să exagerez că aveam tot ce îmi doream – o casă, un
loc de muncă și tot ce mai visam să am. Eram fericită, dar totul s-a terminat
brusc, într-o singură zi și așa am ajuns aici. Primul lucru pe care l-am
remarcat au fost oamenii, începând cu cei de la graniță. Înainte de război nu știam
absolut nimic despre România. Învățasem la școală la ora de geografie că există
această țară, dar nimic mai mult. Prima oară am luat legătura cu românii în
trenul spre București, când încercam să ajung la prietenii unor prieteni pe
care nu-i cunoșteam personal. Adormisem pe o banchetă și când m-am trezit, am
găsit lângă mine și băiețelul meu o mulțime de mâncare și de jucării de la
românii care ni le dăduseră când oprea trenul în stații. Primisem toate aceste
lucruri de la oameni pe care nici măcar nu i-am văzut. A fost foarte emoționant
și am început să plâng, fiindcă nu m-am așteptat deloc ca oamenii să fie atât
de buni. Începând de atunci, toți românii pe care i-am întâlnit au fost
extraordinari. Nu credeam că oamenii pot fi atât de generoși cu mine, deși eram
o străină. Acum cred că românii sunt cei mai buni oameni, sunt foarte
recunoscătoare. Întorcându-mă la sosirea mea în România, inițial plănuiam să
merg în vizită la sora mea, în Grecia, cu gândul că acesta nu era un război în
toată regula și că totul se va termina într-un timp foarte scurt. Dar mi-am dat
seama că rămăsesem fără job și nu voiam să merg la ea, să stau pe o canapea și
să înnebunesc uitându-mă la știri. Așa că am căutat aici un job, la care am
ajuns auzind din om în om. M-am angajat în doar trei zile la o firmă unde
zilele astea împlinesc un an de activitate și unde oamenii sunt deosebiți, mă
simt ca într-o familie. Așadar, toți cei pe care i-am întâlnit aici au fost
extraordinari și am doar lucruri bune de spus despre oamenii din România.

În lunile care au urmat invaziei
armatei ruse în Ucraina, sute de mii de oameni au asaltat gările și autogările,
în încercarea de a se salva și de a fugi din calea războiului. Viktoria a ajuns
în România împreună cu băiețelul ei de 10 ani, Kolia, la capătul unei călătorii
epuizante către o destinație complet necunoscută și pentru un timp neprevăzut. Ce
au reușit să ia cu ei la plecare Viktoria și Kolia?

Așa cum
ziceam, la acea vreme nu credeam că situația asta va dura mult. Când a început
războiul, mă refugiam zilnic într-un subsol împreună cu copilul, câinele și
pisica, apoi am renunțat să mai iau pisica, fiindcă o lua razna în condițiile
de acolo, apoi am lăsat câinele și în cele din urmă am înțeles că e timpul să
plec din țară cu copilul. În Ucraina s-au organizat trenuri între Dnipro și
Lvov și am zis să încerc să plec, pentru că era o mulțime imensă de oameni care
voiau același lucru. Am promis partenerului meu de atunci că măcar voi încerca
să mă sui în tren. Am luat un ghiozdan pentru mine și unul pentru fiul meu, am
luat actele, o haină, o pereche de jeans, mâncare și un laptop. Asta e tot ce
am luat cu noi. În tren era o mulțime imensă de oameni care ocupau absolut tot
spațiul, dormeau și pe jos, și în toalete. Nu credeam că într-adevăr vom putea
pleca și noi cu acel tren supraaglomerat. Mulți dintre pasageri și-au aruncat
valizele pe fereastră, pentru că au înțeles că aveau de ales între a-și lua
lucrurile cu ei sau a lăsa locul altor oameni care voiau să se salveze.

Viktoria și-a lăsat în urmă familia,
partenerul de viață și a ajuns în România. Aici a primit ajutor încă de la
graniță, o casă unde a putut locui împreună cu copilul ei, haine, alimente și
tot ce mai aveau nevoie și un loc de muncă. Mama sa, de profesie medic, a ales
să rămână în Dnipro și să ajute de acolo rezistența ucraineană. După un timp i
s-au alăturat și partenerul de viață, Serghei, împreună cu fetița sa, Marusia.

Încet-încet
am început să ne reconstruim viețile și să încercăm să trăim așa ca în Ucraina.
Copiii merg la școală, au și activități sportive acolo, cam cum aveau acasă în
Ucraina. Între timp a venit și partenerul meu și aici am început să locuim
pentru prima oară împreună. Peste puțin timp ne-am căsătorit. Nu ne gândeam
neapărat să facem asta, dar ne-am depus actele la ambasadă și aproape că
uitasem, când, după două luni, am fost chemați și ne-am căsătorit. Am fost un
pic confuză atunci, pentru că pentru mine căsătoria înseamnă petrecere. Am fost
fericiți, dar și triști în același timp, pentru că eram singuri, toată familia
noastră și toți prietenii erau departe, nu era nimeni împreună cu noi.

Am întrebat-o pe Viktoria ce planuri
are, dacă dorește să rămână în România și ce mesaj ar vrea să transmită
ascultătorilor noștri.

În primul
rând, aș vrea să mulțumesc tuturor celor care i-au ajutat pe ucraineni. Suntem
fericiți că suntem aici, însă majoritatea ucrainenilor pe care îi cunosc vor să
se întoarcă acasă, fiindcă viețile noastre erau cu adevărat bune. Așadar,
mulțumim foarte mult pentru sprijin. Știu că toată lumea a obosit – și noi,
ucrainenii simțim la fel, însă vă rog să nu încetați să ne oferiți ajutorul
vostru, fiindcă avem foarte mare nevoie de el. Nu vă vom uita și vă vom
întoarce generozitatea. Încă o dată vă mulțumim foarte mult!