Tuan Nini din Malaysia
Tuan Nini s-a născut în 1987 în Malaysia și locuiește în România, la București, din 2006. Aici a urmat cursurile Universității Naționale de Arte, la secția Pictură.
Hildegard Ignătescu, 04.11.2022, 16:03
Tuan Nini s-a născut în 1987 în Malaysia și locuiește în România, la București, din 2006. Aici a urmat cursurile Universității Naționale de Arte, la secția Pictură, după ce a învățat limba română timp de un an în cadrul Facultății de Litere a Universității din București. Pentru că e pasionată de ilustrație, a devenit unul dintre cele mai importante nume din domeniu. A colaborat cu agenții de publicitate, cu edituri, cu case de producție, cu asociații culturale, iar ilustrațiile și animațiile sale (pe care le puteți vedea aici) au fost folosite pentru promovarea unor branduri comerciale sau culturale românești și internaționale.
Tuan Nini a expus lucrări la Romanian Design Week, la Festivalul Animest, la Street Delivery din București, la Festivalul Amural din Brașov și a colaborat cu cele mai importante nume din domeniu, printre care Dan Perjovschi. Nini este și ilustratoare de carte și a jurizat secțiunea Music Video din cadrul Festivalului Animest în 2021. Recent, a organizat o conferință despre ilustrație în cadrul Bucharest Grafic Days și a curatoriat și o expoziție de ilustrație editorială în cadrul aceluiași festival de grafică. Tuan Nini deține propriul studio de ilustrație și animație Susumadu Studio.
Cum a ales să vină în România și care a fost contextul în care a ajuns la București?
“Am venit în 2006, atunci aveam 19 ani și intrasem deja într-o facultate în Malaysia. Se numește Multimedia University și, dacă aș fi rămas, aș fi intrat în zona de film și animație, care atunci mi s-a părut interesantă. Dar când am intrat în facultate, practic mi-am dat seama că mai degrabă aș fi mers mai mult pe film și 3D – animație 3D – și nu a fost interesul meu atunci. Pur întâmplător, un coleg din acea facultate din Malaysia a vrut să schimbă facultatea. Mama lui lucra la Ambasada Malaysiei și întâmplător urma să fie numită ambasadoare în România. El a plecat mai întâi în România, iar după șase luni mi-a zis că există și facultatea de Arte Plastice și poate mă duc și eu acolo să văd cum e. Universitatea are 200 de ani și ar trebui să fie bună dacă are 200 de ani și am zis da. Aveam 19 ani și eram foarte aventuroasă, orice era diferit era interesant și am zis să vin. Într-adevăr, am avut sprijin, adică n-am venit singură -singură, am avut sprijin de la oamenii din ambasadă și atunci am venit, fără să știu mare lucru despre Europa. Nu știam nimic despre istoria României și am venit cu mintea foarte deschisă. Acesta a fost contextul în care am venit.
Nini s-a adaptat treptat la noua sa viață de studentă la București. La început i-a fost mai greu, pentru că totul era nou, nu cunoștea limba română și nici nu avea mulți prieteni localnici. În plus, fiind cel mai mic copil al familiei, recunoaște că a fost răsfățată și acum avea ocazia de a lua singură decizii, ceea ce nu i-a fost mereu ușor. Cum a fost întâmpinată și cum a evoluat în timp?
“Foarte mult. Cred că am crescut într-un mediu foarte blând. Am avut nevoie să evoluez rapid și cred că în primul an în România mi-a luat foarte mult să înțeleg, să mă obișnuiesc cu libertatea și cred că am abuzat un pic de ea. Am cunoscut mai mulți studenți care erau din afară și cred că asta a ajutat foarte mult. Atunci am avut primii prieteni mai apropiați din Norvegia și Danemarca, din Coreea și Turcia. După ce am terminat Facultatea de Litere, când am intrat în UNARTE am avut un mic șoc legat de felul în care se obțin informații. Cred că asta a fost cel mai greu pentru mine. Atunci a trebuit să învăț cum să depind de oameni, să întreb cum să mă descurc și a fost cam dificil pentru mine, pentru că sunt și un om mai puțin social. Asta a trebuit să învăț: cum să cer ajutor.
Am întrebat-o pe ilustratoarea Tuan Nini dacă ar putea să spună că Bucureștiul este acasă acum.
“Da, și nu. E complicat. Half joking zic că sunt o treime româncă, stau aici de mulți ani. Când am fost acasă înainte de pandemie, de mai multe ori, când vorbeam cu prietenii, mi-a venit să zic da, da, da. Vorbeam în engleză și malaysiană cu ei și mi-au ieșit niște cuvinte în română și eu am zis: ah, ce-i asta? și am avut o mică criză identitară. Într-adevăr, România nu se simte străină pentru mine, asta e clar, dar care dintre locuri este mai acasă, asta nu pot să spun.
În final, am întrebat-o pe Nini ce ar duce din România în Malaysia și invers, ce ar vrea să vadă mai mult din țara ei natală, aici în România?
“Cred că ar fi plăcut ca oamenilor să nu le fie atât de frică să-și ceară scuze în România. Pe de altă parte, îmi place foarte mult în România că oamenii sunt foarte deschiși, sunt foarte direcți, nu se tem să-și expună opiniile. Nu-i atât de important să fii la fel ca ceilalți. Mi se pare că oamenii din București, sau cei pe care îi cunosc eu, întotdeauna se gândesc mult despre ce ar fi bine pentru ei și nu neapărat vor să forțeze pe alții. Și asta îmi place mult în România – fiecare avem spațiu să fim noi înșine, nu trebuie să fim altcineva.
Foto: Cătălin Georgescu
