Marion Le Roy Dagen
Marion Le Roy Dagen s-a născut în 1976 la Aiud și până la 6 ani a crescut la orfelinat, mai întâi la Alba Iulia, apoi la București.
Hildegard Ignătescu, 05.11.2020, 14:39
Micuța Măriuca, așa cum se numea atunci, era unul dintre cei două milioane de copii născuţi în urma
decretului din 1966 prin care Ceauşescu voia să dea un impuls natalității din
România. Abandonată în
orfelinat când avea mai puțin de un an, Măriuca a avut șansa de a fi adoptată
de un cuplu francez, iar viața ei s-a schimbat radical. A părăsit România
comunistă, Măriuca a devenit Marion și a început o viață nouă în Franța. Acum
locuiește la Toulouse, este șef de serviciu în domeniul socio-educativ și
lucrează în centre sociale cu copii cu dizabilități și nevoi speciale. În 2015
a înființat asociația franceză Orphelins de Roumanie, care ajută persoanele adoptate din România
să-și descopere originile.
La vârsta adolescenței, Marion a început
să-și pună întrebări legate de identitatea sa și, după căderea zidului comunist,
în anii ’90, s-a întors în România pentru a găsi
răspunsuri, în căutarea propriilor rădăcini.
Din această căutare, care a durat ani de
zile, s-a născut o carte. Recent Marion Le Roy
Dagen a revenit la București pentru a lansa varianta
în limba română a romanului autobiografic Copilul și dictatorul, o carte scrisă împreună cu
Xavier- Marie Bonnot. Volumul, lansat în 2018 în Franța, relateazăsuferințele, luptele și
victoriile unei fetițe abandonate, este o carte despre căutarea identității după
o copilărie amputată.
Sunt mai
multe obiective ale acestei cărți: am vrut, printre altele, să povestesc și
românilor prin ce am trecut în orfelinat, pentru că cred că sunt prea puține
relatări sau cercetări realizate pe această temă care este complexă și în
continuare tabu, o temă care suferă de lipsă de transparență, din cauza lipsei
documentelor de arhivă care au fost distruse.
Pentru mine a fost important
să-mi împărtășesc experiența, însă nu într-o manieră mizerabilistă, ci să o
contextualizez în anii dictaturii Ceaușescu și să aflu de ce la un moment dat
am ajuns într-o casă de copii. Și, pentru că într-un caz de adopție nu este
vorba doar despre copil, ci și despre familia adoptivă și cea biologică, a fost
important pentru mine să le dau cuvântul. M-am bucurat când toți au acceptat să
povestească despre felul în care au văzut lucrurile și despre cum ni s-au
intersectat viețile în această poveste comună.
Marion Le Roy Dagen s-a întors prima oară în România în
1994, cu ajutorul unei asociații caritabile. Atunci nu știa nimic despre
părinții săi biologici, despre care i s-a spus că au murit. Avea 17 ani, era
plină de speranțe și dorea să-și revadă țara de origine, despre care nu vorbise
prea mult cu părinții săi adoptivi. Marion a regăsit atunci atmosfera gri pe
care o lăsase în urmă cu mulți ani, însă perspectiva reîntregirii unei
identități fragmentate era foarte încurajatoare. Și-a continuat căutările ani
de zile și a revenit în România. Avea
s-o întâlnească pentru prima oară pe Ana, mama sa biologică la 23 de ani,
dintr-o întâmplare. O poveste emoționantă pe care a pus-o în cuvinte în
paginile cărții Copilul și dictatorul.
Ce-i drept,
întâlnirea cu Ana a fost un adevărat șoc, fiindcă nu mă așteptam deloc la asta,
din moment ce ni s-a spus fiecăreia că cealaltă a murit. E o poveste care a
implicat minciuna. În copilărie, apoi în adolescență am căutat în permanență
răspunsuri, însă fără succes, ceea ce a dus la o mare suferință. Aveam nevoie
de aceste răspunsuri și nu reușeam să comunic cu familia mea adoptivă pe acest
subiect, fiindcă era tabu pentru ei. Așa cum am arătat în carte, și ei au avut
parte de suferință, atunci când au venit aici și au avut un șoc cultural,
fiindcă atunci nu se știau foarte multe despre România comunistă.
Prin urmare,
au ales să nu mai vorbească despre asta. Atunci am decis să-mi caut singură
răspunsurile, iar aceasta a presupus întoarcerea mea în țara de origine, unde
aveam rădăcinile, pentru a înțelege ce s-a întâmplat. A durat mult timp, iar în
anul 2000 am revenit în România cu un ONG francez în regiunea Hunedoarei, în
Transilvania, aproape de orașul meu natal, așadar nimic nu e întâmplător. În
acel moment nu eram grăbită, mă așteptam ca lucrurile să dureze și vizitam
frumoasa mănăstire Râmeț, din apropiere de Aiud. Apoi am trecut prin Aiud și am
început să pun întrebări. În ziua aceea s-au întâmplat foarte multe.
Am
descoperit-o pe Ana din întâmplare, iar asta a fost extrem de bulversant pentru
mine. Cineva mi-a zis că o cunoaște, că nu a murit și că mă conduce la ea. Am
avut așa un șoc, încât zile întregi am avut amețeli, atât de violent a fost din
punct de vedere emoțional, atât pentru mine, cât și pentru Ana, așa cum am
aflat mai târziu de la ea. Îmi voi aminti mereu că Ana mi-a zis atunci când
ne-am văzut: nu mă judeca! Cuvintele astea au rămas cu mine, iar eu, când am
strâns-o în brațe, deși nu știam dacă e ea mama mea sau nu, mi-am spus: în
sfârșit, acum voi afla cine sunt. Iar acest lucru mi-a schimbat viața.
Marion s-a întors apoi din ce în ce
mai des în România, despre care spune că este a treia sa mamă. E un loc care o
îmbogățește și o inspiră și căruia simte că îi aparține. Cartea a suscitat un
interes crescut în Franța, unde există numeroase cazuri ca ale lui Marion, iar
ea îi încurajează pe toți cei care au povești similare să pornească în căutarea
propriilor origini, după o pregătire prealabilă și după ce și-au consolidat
încrederea de sine. Marion Le Roy Dagen nu are resentimente față de trecut, ci
crede că e important să fie cercetat așa cum se cuvine, pentru a nu fi repetat
și pentru a înțelege mai bine prezentul.
De multe
ori am auzit din partea românilor pe care i-am întâlnit că se simt vinovați
pentru acești copii abandonați. Eu cred, însă, că sunt prea duri cu ei înșiși,
pentru că trebuie să punem lucrurile în context. Ce ni se întâmpla nouă în
orfelinat, trăiau și românii din toată țara, era o viață grea, în care se
pierdea speranța de la o zi la alta. Cred că nu am dreptul să îi judec pe
români, fiindcă eram toți în aceeași barcă, avem o istorie comună pe care am
trăit-o diferit. Iar dacă sunt oameni responsabili pentru ce s-a întâmplat, nu
cred că e bine să-i învinovățim, pentru că astfel nu vom înainta niciodată.
E
bine ca, odată cu această carte, să lansăm un dialog, e unul din obiectivele
mele, să putem vorbi despre istoria noastră, să nu mai avem resentimente.
Realitatea e așa cum e, răul a fost făcut, a trecut. Acum e important să știm
lucrurile acestea, ca să nu se mai repete. România e țara mea, face parte din
istoria mea, e cultura mea, aici am rădăcinile. E o țară pe care o iubesc mult.
Uneori mi se face dor de România, simt nevoia să o revăd, să o gust, să-i
ascult tumultul, e un dor la nivel senzorial, fiindcă o am în sânge.
Problema
descoperirii originilor este atât de legitimă, nu e nimic mai dramatic decât să
nu știi de unde vii, ce istorie ai în spate, cine îți sunt părinții și eu îi
încurajez mereu pe toți cei care au nevoie să meargă și să-și găsească
răspunsurile. Prin această carte aduc un omagiu tuturor fraților și surorilor care
au fost în cămine și pe care nu i-am uitat. Aș fi bucuroasă dacă românii s-ar
putea exprima pe acest subiect, mai ales acele femei care au fost victime ale
politicii pronataliste și care se simt vinovate sau care neagă ce au trăit și
care au fost aspru judecate.
Cred că e important să explicăm noilor generații
ce s-a întâmplat și să ne privim istoria într-un mod mai constructiv pentru a
progresa împreună și pentru a îmbunătăți felul în care avem grijă de copii.