Arhitectul Sergiu Singer
Lavandă și usturoi sau murmurul caselor laolaltă cu Pioneze și hârtie albastră sunt două cărți cu totul speciale, greu încadrabile într-un gen anume.
Steliu Lambru, 14.05.2023, 11:00
Lavandă și usturoi sau murmurul caselor laolaltă cu Pioneze și hârtie albastră sunt două cărți cu totul speciale, greu încadrabile într-un gen anume, căci cuprind mai multe : și beletristică, și memorii, și cărți de bucate. Sunt scrise de o personalitate la fel de specială : arhitectul și scenograful Sergiu Singer. Născut în 1928 la Ploiești și mort în 2018 la Bremen, în Germania, Singer a plecat din România în 1963, dar a rămas legat de țara sa natală pe care a revizitat-o frecvent, despre care a scris și unde a lăsat prieteni foarte buni. Unii dintre ei își reamintesc deseori de el, așa cum face arhitectul Radu Comșa, conferențiar la Universitatea de Arte din București:
“L-am întâlnit pe Sergiu înainte de a-l cunoaște sau l-am cunoscut înainte de a-l întâlni printr-o enigmă arhitecturală. Mergeam pe bulevardul Iancu de Hunedoara din București și priveam un grup de clădiri care reprezenta un mister sau o enigmă, pentru că imobilul din dreapta e de tip sovietic și banal. Problema era cu imobilul din stânga. Imobilul din stânga era un pic cam vesel, un pic cam exagerat în decorație, un pic butaforic, în orice caz ieșea din rând. Și am stat și m-am întrebat dacă nu cumva cineva îl trombonea pe Stalin. Cineva îndrăznea să iasă din rând într-un moment când arhitectura era păpușa dictatorilor și acolo nu aveai voie să greșești. Când l-am cunoscut și mi-a spus că el a făcut această fațadă la 27 de ani, mi-am dat amintit momentul când o remarcasem. Întâlnirea fizică dintre noi avut și un efect teatral. El avea un stil foarte special de a se prezenta. Spunea: Sunt Singer, ca mașina de cusut.
Înainte însă de a deveni el însuși maestrul unor tineri, Sergiu Singer a fost, după absolvirea facultății de arhitectură, repartizat la atelierul arhitectului Ioan Giurgea. La rândul său adeptul ornamentației în arhitectură, Giurgea și-a dat seama că ucenicul îl depășea în privința interesului către decorații și l-a orientat spre teatru. Ce s-a întâmplat apoi ne povestește tot Radu Comșa:
“Printr-o întâmplare fericită se întâlnește pe stradă cu colegul lui de clasă de la Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești, actorul Toma Caragiu. El îl angajează în 1957 la Teatrul Tineretului din Ploiești. Acolo face prima lui scenografie pentru spectacolul De Pretore Vincenzo de Eduardo de Filippo. (…) Sergiu mi-a zis ca premiera de la Ploiești a avut loc doar la câteva luni după premiera mondială din Italia. Premiera absolută. Și așa ajunge Sergiu către teatru, care a fost a doua lui mare iubire.
În Republica Federală Germania, unde a emigrat în 1963, Sergiu Singer s-a orientat tot spre artele spectacolului. Radu Comșa: “Ajunge în Germania. Și am primit cadou de la Sergiu un tablou, o acuarelă care reprezintă portul Hamburg. La un moment dat i-am zis Sergiu că nu e stilul lui, e prea sumbru. Nu sunt culorile tale, nu ai nicio înfloritură, nu ai nicio veselie. Și a recunoscut că a avut niște ani mai triști imediat după sosirea în Republica Federală Germania. Dar se apucă de scenografie. Și începe cu Antigona la Gottingen. După care imediat în același teatru, face scenografia unei alte piese aflată la cealaltă extremă a repertoriului teatral : Cui i-e frică de Virginia Woolf?. (…) Și așa a început cariera lui în Germania. (…) A început cu piese de teatru, după care a montat opera. (…) El a făcut și o scenografia unei emisiuni televizate care a avut succes la ZDF și a avut o carieră de peste 10 ani.
Deși stabilit în Germania, Sergiu Singer găsea oportunitățile de a vizita România unde nu uita să-și reîntâlnească vechii prieteni unul dintre ei fiind actorul Victor Rebengiuc. Să-l ascultăm:
“Sergiu a fost un om care s-a născut prieten. Pentru că o prietenie cu el se închega pe loc. (…) L-am cunoscut când terminasem Institutul de Artă Teatrală în 1958. Am fost repartizat la Craiova împreună cu un grup de colegi și cu un profesor, cu Vlad Mugur, puneam în scenă un spectacol de Oscar Wilde, care se numea Ce înseamnă să fii onest? Decorurile pentru spectacol le făcea Siegfried.(…) Și Sergiu a fost asistentul lui. Și a montat decorul ăsta pe care l-a conceput împreună cu Siegfried pe scenă la Craiova. Acolo l-am cunoscut și acolo am devenit prieten, pentru că ne vedeam împreună toată ziua. (…) Eu am venit în București la puțină vreme după premiera acestui spectacol. În ianuarie lucram deja la Teatrul Bulandra sau Teatrul Municipal cum se numea atunci. Ne tot vedeam, eram prieteni, vorbea, dar la un moment dat a dispărut. Eu mi-am închipuit că a plecat, evreu fiind. Și mi-am închipuit că a plecat pentru că era un om care putea să stea pe picioarele lui oriunde în lume, știa să se descurce și făcea lucruri care erau de admirat. (…)Dar în momentul în care a revenit în București și România, m-a căutat și am putut relua relațiile noastre prietenești. (…) Ne-a invitat la el la o masă, căci își cumpărase apartamentul ăla pe strada Câmpineanu. (…)Și ne-a invitat la prânz și ne-a dat supă cremă de păstârnac. Era un lucru absolut delicios, absolut delicios făcut de el și vă îndemn să faceți rețeta asta. Da, eu am mâncat rețeta asta de supă cremă de păstârnac și vă invit să o faceți. (…) Este absolut delicioasă.
După căderea comunismului, Sergiu Singer a putut să valorifice în scris și alte pasiuni ale sale : gastronomia și proza. Așa au apărut cele două cărți (Lavandă și usturoi sau murmurul caselor și Pioneze și hârtie albastră) unde rețetele de mâncăruri delicioase sunt aplicate și degustate în mijlocul peisajului pitoresc al Bucureștiului de altădată, cel din amintirile senine și optimiste ale lui Sergiu Singer.