Stilul mediteranean în arhitectura bucureşteană
După ce încă de la sfârşitul secolului XIX şi în primele decenii ale celui de-al XX-lea, stilul neoromânesc devenise predominant, mai ales, în Bucureşti, anii 1930 au debutat sub semnul unei mari varietăţi stilistice.
Christine Leșcu, 22.01.2023, 11:00
După ce încă de la sfârşitul secolului XIX şi în primele
decenii ale celui de-al XX-lea, stilul neoromânesc devenise predominant, mai
ales, în Bucureşti, anii 1930 au debutat sub semnul unei mari varietăţi
stilistice. Casele particulare au început să adopte
curente moderniste, cubiste şi de tip Art Deco, iar arhitecţii au început să-şi
demonstreze abilitatea de a crea în stiluri cât mai diferite. Astfel că din
1930 până prin 1947, în marile oraşe, cu precădere Bucureşti şi Constanţa, a
prins teren un curent care iniţial s-a numit mauro-florentino-brâncovenesc,
căci prin aspectul său trimitea către aceste stiluri. Deşi multe case
particulare au fost ridicate în Capitală purtând amprenta acestui stil şi mulţi
arhitecţi l-au preferat, el a fost repudiat de breaslă la început, iar după
1950 a fost uitat complet. Recent clădirile proiectate în acest stil au fost
studiate de arhitectul Mădălin Ghigeanu în lucrarea Curentul mediteranean în
arhitectura interbelică românească, publică la editura Vremea. Autorul a
descoperit că acest stil, denumit mediteranean cu un cuvânt mai
adecvat, au ajuns în România din nordul Americii, mai precis din California și
Florida prin intermediul revistelor și al filmului. În SUA, această modă s-a
format prin influența arhitecturii coloniale hispanice care, la rândul ei,
valorificase stilul peninsulei iberice infuzat de influențe maure. Cum s-a
prezentat în România acest stil mediteranean ne spune acum arhitectul Mădălin
Ghigeanu.
Morfologia stilului este bine cunoscută. În
primul rând, aspectul cel mai important și mai cunoscut e tencuiala, acel
stucco sau calcio vecchio. Tratarea fațadei în acest fel are nu numai o
componentă estetică, ci şi funcțională, căci rezistă la diferențele de
temperatură. Apoi, într-o primă fază e acoperișul
cu olane în pante line, iar ulterior, vor apare și elementele gotice. Tot într-o primă fază se importă elementele din
zona Andaluziei. Se preiau elementele unei arhitecturi hispanice de tip
mudejar, acest fiind numele dat constructorilor arabi care vor rămâne în Spania
după Reconquista. Deci, într-o primă fază va apărea în București elementele acestea
de factură hispanică. Ulterior se va
trece la o formă mai epurată preluând elemente din zona Italiei, din Toscana,
şi elemente ale Renașterii italiene, în care parterul este mai înalt şi etajele
sunt tratate mai simplu. În ultima fază, cea mai elaborată a acestui stil
mediteranean, apar cele mai interesante elemente de decorație de tip gotic
veneţian. Deci evoluția morfologiei stilistice pornește de la stilul caselor
tradiționale hispanice pornit din America și, în final, ajunge la goticul
venețian unde se opreşte. Trebuie de remarcat faptul că la noi acest stil
ajunge după anii 30, când în America se epuizase.
În timpul domniei lui Carol al II-lea,
membrii casei regale și-au ridicat câteva palate în acest stil,
arhitectul-fanion al meditaraneanului fiind Alexandra Zaharia, un apropiat al
regelui. Printre aceste clădiri regale se numără și Palatul Elisabeta, aflat în
nordul capitalei, în vecinătatea parcului Herăstrău și a Muzeului Satului,
construit pentru Principesa Elisabeta, fosta regină a Greciei, una din surorile
lui Carol al II-lea. Mădălin Ghigeanu ne oferă detalii. Deci, în primul rând,
prima surpriză e că acest palat este mediteranean, în stilul arhicunoscut,
având anume similitudini ulterioare cu casele americane ce au acel turn circular
la intrare. Era o modă tipică, pe care o menționează până și criticul de artă
Petru Comarnescu în cartea despre călătoriile lui în America, unde observă
acest turn circular, nefuncțional complet, construit doar de dragul esteticii.
Iar celelalte decorațiuni nu au nicio tangență cu stilurile brâncovenesc sau
neoromânesc. Este un stil impus de către Principesa Elisabeta. Ea îşi impune gustul pentru acest tip de
arhitectură care nu-I plăcea Reginei Maria. Regina Maria a fost o singură dată
într-o vizită împreună cu Principesa Ileana, a văzut parterul, dar nu s-a mai
urcat la etaj. A zis că așa ceva nu e posibil. De unde aceasta debandadă de
simboluri heraldice? Pentru că asta era una din caracteristicile stilului
mediteranean: butaforia heraldică,fiindcă cei din California își arogau tot
felul de titluri, și de simboluri heraldice. Deci palatul urmează indicațiile
Principesei Elisabeta, va fi proiectat și semnat integral de arhitectul
Constantin Ionescu. Realizat într-o viteză extraordinară începând cu toamna lui
1936 şi este recepționat în decembrie 1937.
Altă
clădire meditaraneeană este situată chiar în centrul Bucureștiul, mascată din
păcate de niște blocuri comuniste ridicate în spatele fostului palat regal, și
denumită tot de Mădălin Ghigeanu: blocul florentin. Descoperirea numelor
arhitectului și primilor proprietari a necesitat un considerabil efort de
documentare. Ce-a descoperit arhitectul Mădălin Ghigeanu aflăm chiar acum de la
el. O surpriză, un extraordinar arhitect şi cu alte proiecte de factură
mediteraneană, Blocul acesta este un șoc, are una dintre prezențele cele mai
interesante în București. Deci tratarea colțului la blocul florentin îi dă
valoare. Acel colț frumos, elaborat, degajat, cu un balcon care privește în
două direcții, cu o coloană, cu arcadele în plin cintru. Acest colț și această
arhitectură din punct de vedere structural, doar la blocul florentin le mai
putem în ziua de astăzi, deoarece în proiectele de rezistență toți inginerii
consolidează colțurile puternic. O surpriză e și proprietarul: fiul ministrului
de externe bulgar Hagianoff, proprietarul conacului Manasia. A fost o surpriză
și pentru bulgari în sensul că: Uite că au lăsat și ei ceva în
București, nu numai noi să ne mândrim cu Palatul din Balcic al Reginei Maria.
Azi, casele curentului mediteranean stau mărturie despre
diversitatea stilistică a Bucureștiului interbelic.