Timp și modernizare în spațiul românesc

Dintotdeauna, timpul a fost imaginat de oameni drept ceva care se repetă, de la succesiunea zilelor și a nopților, a anotimpurilor, la cea a ideilor și a modelor

Steliu Lambru, 16.05.2021, 16:16

Dintotdeauna, timpul a fost imaginat
de oameni drept ceva care se repetă, de la succesiunea zilelor și a nopților, a
anotimpurilor, la cea a ideilor și a modelor. Credința că timpul se întoarce
este atât de puternică încât unii au imaginat și istoria drept ceva care se
repetă. Însă măsurarea timpului l-a făcut pe om să observe că el este ciclic,
într-adevăr, dar că nu se întoarce. Istoria, la fel. Pare că o perioadă seamănă
cu alta dar de fapt nu e așa. Deși seamănă, viețile oamenilor sunt diferite în
perioade istorice diferite modelate de idei.

Măsurarea timpului din ce în ce mai
riguroasă nu a încetat niciodată, ea continuă și astăzi. Arheologii au arătat
că înainte de apariția orologiului oamenii măsurau timpul ghidându-se după
pozițiile soarelui și lunii. Cadranele solare ale oamenilor din epoca de piatră
îi ajutau să-și urmeze un program zilnic. Obeliscurile solare, ceasurile cu apă
și clepsidrele antice aveau aceeași funcție. Orologiul mecanic a fost obiectul
care a revoluționat măsurarea și perceperea timpului, el l-a raționalizat cel
mai mult și l-a împărțit în diviziuni și subdiviziuni. Iar ceasurile
electronice și cele atomice de azi continuă tradiția de multe mii de ani a
măsurării timpului.

Bisericile erau centrul lumii
medievale comunitare din Occident și turlele lor înalte aveau mecanisme
complicate de orologerie cu care timpul zilnic era măsurat. Exista un timp al
servicului divin, un timp al muncii, un timp al somnului și un timp al
relaxării și socializării. Meșterii ceasornicari din Evul Mediu duseseră
funcționarea orologiilor din turlele bisericilor la nivelul unor opere de artă. Iar bătutul
orei fixe, a sfertului de oră și a jumătății de oră erau adevărate spectacole.
În spațiul ortodox și mai târziu cel otoman, lăcașurile de cult nu aveau
ceasuri clopotul sau muezinul asumându-și funcția orologiului.

Măsurarea timpului a fost una dintre
modele occidentale care au intrat în lumea românească la începutul secolulului
al 19-lea. Cum tot ce avea să modeleze societatea românească începând cu anul
1800 venea din Occident nici măsurarea timpului nu putea să vină din altă
parte. Astfel, ora a la turca, așa cum era denumită chiar în epocă, a fost
înlocuită cu ora evropenească. Adoptarea măsurării occidentale a timpului era
un semn al emancipării individului, de racordare la nou și de îndepărtare de
tot ce fusese oriental și fanariot asimilat înapoierii. Istoricul Dorin
Stănescu a studiat intrarea orei occidentale în lumea românească a secolului al
19-lea. Ea a însemnat și apariția conceptului de orologiu public, obiectul care
punea la îndemâna oricui organizarea propriei vieți.

În spațiul românesc, orologiile publice pătrund târziu.
Abia în secolul al 18-lea boierii încep să-și procure ceasornice, târgoveții cu
stare îi imită și ei. Ceasornicul privat, orologiul public, atelierul de
ceasornicărie devin părți ale peisajului urban și ale vieții cotidiene. Secolul
fanariot în Țările Române a însemnat și împrumutul orei a la turca, oră adusă
aici din Imperiul otoman de către greci. Acest timp se calcula ținând cont de
cele cinci rugăciuni zilnice și de răsăritul și apusul soarelui. Acesta a fost
un sistem utilizat multă vreme. Peste ora turcească va veni timpul evropenesc
sau nemțesc.

Dar adoptarea noii mode a măsurării
timpului trebuie privită ca o trecere treptată luând în considerare și o
perioadă de coexistență a celor două mode. Românii încep să se raporteze din ce
în ce mai frecvent la ora evropenească și schimbarea devine inevitabilă pe
măsură ce generațiile se schimbă. Ca întotdeauna, noul este introdus și adoptat
cel mai repede de generațiile tinere care îl prezintă ca pe o marcă a propriei
identități, pentru a se diferenția de generațiile anterioare ale părinților și
bunicilor lor.

Dorin Stănescu a arătat cum oamenii deși și-au însușit noua oră
au păstrat și vechiul reflex al orei turcești atunci când au simțit nevoia de
a relata un eveniment deosebit, așa cum a fost cutremurul de pământ din anul
1802.

Foarte interesante
sunt raportările contemporanilor de la începutul secolului al 19-lea care ne
arată că aceștia erau conectați atât la ora a la turca, cât și la ora
evropenească. Istoricul Ilie Corfus are o carte, Însemnări de demult, în
care reproduce o serie de însemnări de pe cărți religioase în care trăitorii
epocii și-au notat gândurile. Citez exemplul de la 1802 al unui cronicar de
ocazie care scrie pe coperta unei cărți următoarele: 1802, octombrie 14, la
ceasul 7 turcești iar nămțești la ceasul 12, s-au cutremurat pământul foarte
tare în ziua în care eu eram la bâlciul Târgu Jiului. E fascinantă pe de-o
parte nevoia de exactitate a acestui om, cât și raportarea sa la toate
timpurile epocii. Trebuie spus că pe măsură ce după 1848 se renunță la tot ce a
însemnat spiritul și mentalitățile secolului fanariot, timpul a la turca nu
mai este folosit.

Odată cu noua modă europeană a
raportării la timp, totul se schimbă. Oamenii își dau întâlniri din ce în ce
mai exacte, își planifică mai bine munca, în Occident apare conceptul de zi de
muncă de 8 ore pe care sindicatele îl cer patronatului. Apariția cărilor ferate
și al mersului trenurilor contribuie esențial la exactitatea măsurării
timpului. Iar lumea ceasurilor personale devine una fabuloasă.