Casă de târgoveț bucureșteană
Deși Bucureștiul are o vechime considerabilă, prima atestare documentară datând din 1459, cele mai vechi clădiri păstrate până azi - unele din ele devenite emblematice pentru oraș - au fost, în mare parte, construite...
Christine Leșcu, 11.10.2020, 15:24
Deși Bucureștiul
are o vechime considerabilă, prima atestare documentară datând din 1459, cele
mai vechi clădiri păstrate până azi – unele din ele devenite emblematice pentru
oraș – au fost, în mare parte,
construite începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cu toate
acestea, pe una dintre cele mai vechi artere ale Bucureștiului, Calea
Șerban-Vodă, a rezistat o locuință de târgoveț care, conform specialiștilor, a
fost ridicată în jurul anului 1790.
Casa de târgoveț sau Casa Voina, după numele ultimului proprietar, e
specială fiindcă e singura casă de orășean care a supraviețuit în București din
secolul XVIII până azi, dar și fiindcă îmbină elemente stilistice ale
arhitecturii tradiționale românești cu influențe balcanice.
Mai mult decât
atât, importanța casei este pusă în evidență și de importanța istorică a
drumului pe care este amplasată: Calea Șerban-Vodă sau Podul Beilicului, cum i
se spunea odinioară. Iozefina Postăvaru, istoric de artă în cadrul Institutului
Național al Patrimoniului, ne invită la o plimbare prin trecutul Căii
Șerban-Vodă.
Domnitorul
Radu Șerban, care a domnit între 1602 și 1611, dă o poruncă referitoare la
ulița ce pornea de la Curtea Veche, adică Curtea Domnească din actualul Centru
Istoric al Bucureștiului, spre sud până la Giurgiu și continuând până la
Constantinopol. Potrivit poruncii sale, această uliță trebuia să fie podită cu
lemn. Datorită acestei măsuri edilitare deosebite, artera s-a numit după numele
domnitorului: Calea Șerban Vodă. Însă mai târziu avea să devină Podului
Beilicului, mai precis în perioada fanariotă când pe acolo, soseau misiunile
diplomatice dinspre Constatinopol/Istanbul către București sau mai departe, în
Europa. Treceau mai ales alaiurile de investire ale domnitorului fanarioți,
investire sau mazillire, după caz. Aceste procesiuni erau pregătite cu foarte
mare atenție, conform unui ritual fastuos. Ne putem închipui târgoveții
asistând cu entuziasm, mai ales că se aruncau și bănuți în mulțime, cu aceste
ocazii, și însoțindu-l pe domn până la intrarea lui în Curtea Domnească.
Numele
de Pod al Beilicului venea de la titulatura de bei dată de puterea otomană, suzerană în Țara Românească, funcționarilor de
rang înalt care aveau rol de guvernator al unei provincii, cum era și situația
domnitorilor de la București. Aceștia intrau în capitală pe drumul construit de Radu Șerban de-a lungul
căruia, în timp, au apărut diverse cartiere sau mahalale cum ar fi Mahalaua Slobozia
Domnească, Mahalaua Sf. Spiridon Nou sau Mahalaua Flamânda. În această zonă
deluroasă, acoperită în vechime de păduri și plantații de viță de vie, avea să
se formeze, în urma defrișărilor și împroprietăririlor, o nouă categorie
socială din care făceau parte și proprietarii Casei de Târgoveț.
Iozefina
Postăvaru: Este o zonă mixtă. Datorită importanței acestei artere,
proprietățile boierești alternau cu cele ale micii boierimi și cu gospodăriile
meseriașilor și negustorilor. Iar noua categoria socială la care mă refer,
orășenimea sau burghezia incipientă a Bucureștiului începe să fie predominantă
și este formată în mare parte din meșteri constructori. Unii din ei sunt aduși
de domnitori pentru a realiza diverse clădiri bisericești. Acești meșteri
crează în jurul lor o adevărată școală de profil pentru constructori, dar și
pentru alte meserii, multe dintre ele colaterale acestei profesori. Din noua
clasă socială, făceau parte și negustori, dar și alte persoane care aveanu
neapărat o meserie, nu erau doar agricultori sau grădinari.
Din
actele edilitare ale Bucureștiului aflăm că, de-a lungul anilor, Casa Voina a
suferit anumite modificări pentru care proprietarii au cerut aprobarea
administrației bucureștene. De pildă, în jurul anului 1890, s-a schimbat
exteriorul conform stilului arhitectural la modă atunci, drept pentru care,
văzută din stradă, casa nu se deosebește de alte clădiri din zonă, căci fațada
e finisată în stilul tipic secolului XIX, cu decorații sobre de factură
neoclasică.
Cu totul altfel stau lucrurile când trecem de poarta de intrare,
după cum aflăm tot de la istoricul de artă Iozefina Postăvaru:
În momentul în care pătrunzi în curte faci și o călătorie în timp
bruscă, surprinzătoare și fascinantă. O călătorie cu o peste o sută de ani în
urmă, căci partea dinspre curte este neschimbată din anii 1790. E vorba de două
fațade împrejmuite de o prispă (terasă, cerdac – n.red) cu stâlpi de lemn având
capiteluri sculptate, susținând arce trilobate. Este asemănătoarea Hanului lui
Manuc din Centrul Vechi, dar având această colonadă expusă spre fațadă. Acest
tip de imobil este specific arhitecturii tradiționale sau vernaculare
balcanice, dar și sintezei apărute după dezvoltarea stilului arhitectural
brâncovenesc din Țara Românească, deoarece arcele trilobate pe stâlpi aparțin
acestui stil conceput în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. În 1950,
casa a fost naționalizată, apoi închiriată unor ateliere meșteșugărești. De
pildă, la un moment, aici a funcționat o tapițerie. Dar n-a fost deloc
întreținută, iar în anii 1970 a fost complet părăsită.
La începutul anilor
1990, Casa de Târgoveț de pe Calea Șerban-Vodă, deja declarată monument istoric
de mult timp, a intrat în administrarea actualului Institut Național al
Patrimoniului. Restaurată din 1998, clădirea are nevoie în continuare de alte
lucrări de întreținere, iar în viiitorul apropiat, aici se pregătește
înființarea unui Centru de Informare și Promovare a Patrimoniului Cultural.