Stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare
Principele Moldovei Ștefan cel Mare a fost figura politică dominantă a istoriei românilor în a doua jumătate a secolului al 15-lea.
Steliu Lambru, 14.04.2019, 13:56
Principele Moldovei Ștefan cel Mare a fost figura politică dominantă a istoriei românilor în a doua jumătate a secolului al 15-lea. A domnit între 1457 și 1504 având a doua cea mai lungă domnie din istoria României, după cea a regelui Carol I. Și-a bazat puterea pe mica boierime și pe țărănimea liberă împroprietărită cu pământ. Pe plan extern, Ștefan cel Mare a fost, pe rând, vasal al Ungariei, Poloniei și Imperiului otoman și a balansat între cele trei puteri pentru a păstra statalitatea Moldovei. A încercat să-și modernizeze armata și a construit un sistem de cetăți fortificate atât în interior, cât și spre exterior, pe malul fluviului Nistru, pentru a-și securiza frontiera de est de atacurile tătarilor.
Cele mai importante bătălii câștigate de el au fost cele împotriva regelui Ungariei în 1467 la Baia, împotriva tătarilor în 1469 la Lipnic, împotriva turcilor în 1475 la Vaslui și împotriva regelui Poloniei în 1497 la Codrii Cosminului. A construit 21 de biserici și mănăstiri, motiv pentru care a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992. Ștefan cel Mare a avut trei soții și șapte copii și a murit în iulie 1504, la vârsta de 65 de ani, fiind înmormântat la mănăstirea Putna.
Printre puținele obiecte rămase de la principele moldovean este așa-numitul ”stindard liturgic” sau, în limbaj actual, un epitaf. Ștefan cel Mare a trăit în perioada cruciadelor târzii și simbolismul religios creștin l-a influențat mult în bătăliile pe care le-a dat. Stindardul liturgic este o broderie bizantină fabricată în Moldova secolului al 15-lea, de formă pătrată cu latura de un metru. Descoperit în 1882 în urma călătoriilor în Balcani pe care scriitorul și memorialistul Teodor Burada le-a întreprins, acesta a căutat să-i convingă pe călugării de la mănăstirea Zographou de la muntele Athos să i-l vândă. Obiectul intrase în posesia mănăstirii athonite în urma donației pe care moștenitorii lui Ștefan o făcuseră. Eșuarea negocierilor nu a făcut decât ca momentul în care obiectul ștefanian să reintre în posesia statului român să fie amânat. Ceea ce se va întâmpla în 1917, în plin război mondial, cu implicarea directă a Franței.
Ernest Oberlander-Târnoveanu, directorul Muzeului Național de Istorie a României, a descris obiectul care din 1970 se află în colecția instituției. ”Această broderie are o caracteristică excepțională: îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe stând pe tron, ceea ce este o ipostază nu foarte obișnuită în iconografia acestui sfânt important. Sfântul ține în mână o sabie scoasă din teacă, în echilibru, este încoronat de îngeri cu coroana martirajului și îngerii îi înmânează o sabie și un scut pentru apărarea activă și pasivă a creștinătății. Poate lucrul cel mai straniu în această reprezentare este faptul că Sfântul Gheorghe stă cu picioarele pe un balaur, pe un dragon cu trei capete.
Este o reprezentare rară, majoritatea dintre noi îl cunoaștem pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul călare cu lancea în fața unei cetăți pentru a salva o prințesă care e amenințată de monstru. Acel dragon are mereu un singur cap. Dragonul care figurează pe stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare are trei capete care reprezintă dușmanii principali ai credinței: cel mai mare, din dreapta, este islamul, celelalte două sunt diverse curente eretice care amenințau, în viziunea omului medieval, pacea lumii.”
Broderia ștefaniană este nu numai un obiect de artă ci și o sursă de cercetare pentru alte discipline cum ar fi lingvistica. Ernest Oberlander-Târnoveanu: ”Această broderie este nu numai o capodoperă din punctul de vedere al tehnicii. Ea este, fără să fiu considerat lipsit de modestie, probabil una dintre cele mai importante broderii bizantine târzii din lume. Tehnica ei este desăvârșită, această tehnică i-a permis să supraviețuiască numeroaselor încercări nedrepte la care a fost supusă de către cei care au administrat-o. Broderia conține și un text care are un pronunțat caracter autobiografic, este ca o declarație a lui Ștefan cel Mare. Partea de început este troparul Sfântului Gheorghe, o rugăciune obișnuită, cunoscută.
În partea a doua Ștefan recită troparul, știm că Ștefan era un voievod cult, cunoștea limba slavonă și cu siguranță textele liturgice: O, luptătorule și biruitorule mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați bucurie nespusă, primește de la noi această rugăciune a smeritului tău rob, a domnului Ioan Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, păzește-l pe el neatins în lumea aceasta și în lumea cea de apoi. Prin rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine ca să preamărim pe tine în veci. Amin.”
Ștefan a făcut aceasta în anul 7008, în al 43-lea an al domniei sale, adică anul 1500 de la nașterea lui Christos. Dincolo de un text religios cunoscut, Ștefan adaugă de la el și aceasta este după părerea mea una dintre cele mai importante surse literare din câte s-au păstrat din creația originală a Evului Mediu românesc. Are un caracter autobiografic și o mărturisire. Este un document prodund uman, Ștefan se pregătește să intre în alt veac și în altă lume.”
Stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare este un monument unic de cultură și de recompunere a mentalului colectiv din trecutul României. Este o mărturisire a convingerilor domnitorului și un testament al său.
