Casa Pompiliu Eliade

Bucureștiul are un patrimoniu imobil divers, așa cum are orice capitală a unei țări europene care a cunoscut mai multe perioade de modernizare.

Steliu Lambru, 09.12.2018, 13:25

Bucureștiul
are un patrimoniu imobil divers, așa cum are orice capitală a unei țări
europene care a cunoscut mai multe perioade de modernizare. Din ultimul sfert
al secolului al 19-lea, care a însemnat în primul rând câștigarea independenței
de stat în 1877-1878 și proclamarea monarhiei în 1881, începe evoluția
arhitecturală și transformarea urbanistică a Bucureștiului. Unul dintre cele
mai interesante obiecte de arhitectură care au apărut în perisajul bucureștean
la începutul secolului 20 a fost casa Pompiliu Eliade. Este o casă care a
trecut prin aproape toate fazele unei clădiri: de la eforturile de construire,
la părăsire și ruinare și la încercări de reabilitare.

Împreună
cu editorul Silvia Colfescu am aruncat o scurtă privire asupra istoriei acestei
clădiri unice: Casa este
situată pe Splaiul Independenței nr. 74, colț cu strada Hașdeu. Ea a fost
construită de o personalitate a literaturii române, Pompiliu Eliade, literat,
un om cu mari merite culturale în România timpurilor sale, prieten cu Bogdan
Petriceicu Hașdeu. Casa are un plan care își datorează ideea, cu un hol central
octogonal și patru aripi spre punctele cardinale, chiar lui Hașdeu care, fiind
prieten cu Eliade, i-a sugerat acest plan ca fiind benefic pentru locuitorii
ei. Casa a fost concepută de arhitectul Henri Susskind, care de altfel a
construit și clădirea Facultății de Medicină Veterinară de vizavi, și de
antreprenorul Schindl. Susskind, baron austriac, era căsătorit cu o româncă,
nepoata generalului Năsturel Herescu. Casa a fost construită așa cum construiau
notabilitățile acelor vremuri casele frumoase din București, adică printr-un
împrumut. La vremea aceea, averile făcute din nimic nu existau. Spiru Haret
și-a construit casa din strada Verde printr-un împrumut bancar, Pompiliu Eliade
la fel. A locuit acolo cu soția lui și cu cei doi copii până la moarte. Când a
murit, soția lui n-a mai putut plăti ratele pentru casă și casa a intrat în
patrimoniul băncii.

Prietenia dintre personalitatea
copleșitoare a lui Hașdeu și inteligența lui Pompiliu Eliade a făcut ca o
asemenea bijuterie să ia naștere. Silvia Colfescu: Casa este deosebită. Are o arhitectură romantică, oarecum
wagneriană, este ca un castel. De altfel, seamănă cu castelul Iuliei Hașdeu de
la Câmpina, cu notații art nouveau în ornamentație. Puțin mai încolo este o
altă casă oarecum asemănătoare, pe chei, însă o altă casă care să-i semene nu
am văzut în București. Ea și-a păstrat gardul original până acum câțiva ani,
deci a rezistat 100 de ani, porțile au dispărut în mod miraculos care, pentru
unii, erau foarte bune de vândut la fier vechi. Pompiliu Eliade s-a prăpădit în
1914, doamna a părăsit casa și s-a mutat la Paris cu copiii. Casa a intrat în
patrimoniul băncii care n-a prea știut ce să facă cu ea. A ținut-o o vreme, a
încercat s-o, facă la un moment dat, cămin de studenți. În cele din urmă a fost
cumpărată de un jurist, Anton Rădulescu, avea doi copii, o familie bună, care a
întreținut casa foarte frumos. La origine, casa nu avea etajele separate prin
planșeu, Anton Rădulescu a construit un planșeu și a făcut-o mai eficientă de
locuit. A rezervat apartamentul de sus pentru fiica lui ca zestre și el a rămas
să locuiască la parter cu soția și fiul. Fiica lui s-a căsătorit cu Grigore
Olimpiu Ioan, jurnalist, cu școală făcută la Paris, și au locuit la etaj.

După încheierea celui de-al doilea
război mondial avea să înceapă declinul casei odată cu instaurarea
comunismului. Silvia Colfescu: Totul
era minunat, casa era frumos îngrijită, era una dintre casele frumoase ale
Bucureștilor, până când a venit peste noi eliberarea care, între alte
consecințe, a avut-o și pe aceea a eliberării proprietarilor de proprietățile
lor și a înghesuirii. Foarte mulți oameni din sate au fost chemați la orașe
pentru a prelua conducerea țării și au fost cazați. Bucureștiul avea 500.000 de
locuitori și brusc a sărit la un număr mult mai mare. Unde să cazezi atâția
oameni decât în casele oamenilor care aveau ceva spațiu excedentar?, cum se
spunea pe atunci. Și acum am fiori reci pe spinare când aud această expresie.
În casa despre care vorbim au fost vârâte diverse figuri bizare între care un domn,
să-i zicem așa, la care veneau rubedeniile de la țară cu căruța pe care o
trăgeau în curte, și un activist de partid al cărui mare merit a fost acela că,
la un moment dat, i-a furat murăturile juristului. Holul octogonal, foarte ezoteric,
nu putea fi locuit și toate încăperile erau de-acum ocupate. În hol, unde
altădată se primeau invitați, se lua ceaiul și se discutau lucruri elegante,
acum se țineau murăturile. Fiecare epocă are caracteristicile ei. Acestea au
fost caracteristicile epocii de atunci, căruța trasă în curtea casei wagneriene
și murăturile în holul octogonal.

La moartea proprietarilor, ginerele
lor, singurul moștenitor, este obligat să vândă un apartament și, după 1989, să
vândă întregul imobil unui afacerist și să plece la Paris. Părăsită de noul
proprietar, casa a fost ocupată abuziv și vandalizată treptat. Însă recent, cei
care au ocupat-o au fost evacuați iar ea a fost îngrădită. Iar speranțele
iubitorilor de frumos se îndreaptă acum către un proiect care s-o pună în
valoare.