Expoziția „Max Hermann Maxy – De la avangardă la socialism”

Muzeul de Artă al României (MNAR) aduce publicului, până la finalul lunii aprilie, o nouă expoziție: M.H. Maxy - De la avangardă la socialism.

Ion Puican, 21.01.2023, 14:00

Muzeul de Artă al României (MNAR) aduce publicului, până la finalul lunii aprilie,
o nouă expoziție: M.H. Maxy – De la avangardă la socialism. Max Hermann Maxy
(1895-1971) a fost un artist român de origine evreiească, pictor, scenograf,
profesor universitar la Institutul de Artă Plastică. Maxy a fost una dintre
cele mai importante figuri ale avangardei din România, fondatorul revistei de
avangardă Integral, director al Muzeului de Artă al României. O personalitate
pe cât de complexă și puternică, pe atât de controversată și criticată, un
artist care a creat în două epoci distincte: România monarhică (până în 1947)
și România noului regim comunist (în a doua parte a vieții). Expoziția prezintă
opera artistului urmând firul cronologic al biografiei sale, prin lucrări de
pictură, grafică, proiecte scenografice, obiecte de artă și reviste. Despre
expoziție și despre Maxy am stat de vorbă cu directorul general al MNAR, Călin
Stegerean, curatorul expoziției.

A fost o figură excepțională a artei din România din secolul XX, în
primul rând ca lider, lider al mișcării de avangardă în perioada interbelică,
creatorul unei importante reviste de avangardă, Integral, al unui atelier de
arte decorative în jurul acestei reviste. De asemenea, a fost un scenograf
foarte talentat, care a lucrat cu diverse trupe de teatru de avangardă. După
instaurarea regimului comunist, a deținut funcții de conducere în aparatul de
stat, spre exemplu, a fost președinte al Fondului Plastic, iar din 1950 a
devenit directorul primului Muzeu Național de Artă al României, numit Muzeul
de Artă al Republicii Populare Române. A sprijinit mișcarea de avangardă, pe
care a cunoscut-o în primul rând în Germania, unde și-a făcut studiile și
ulterior a devenit unul dintre organizatorii marilor expoziții de artă de
avangardă din România interbelică și colaborator la toate revistele de
avangardă din această perioadă, ele fiind o platformă în care artele plastice
s-au întâlnit cu creația, cu filozofia, cu tot ceea ce a însemnat înnoirea
limbajului artistic. A fost foarte apropiat de Marcel Iancu. De asemenea, a
fost, foarte apropiat de Tristan Tzara, spre exemplu, Ilarie Voronca, Ion Călugăru,
cu care au colaborat la revista Integral, tot ceea ce a însemnat avangarda
din România. Practic, era într-o legătură foarte strânsă, pentru că valorile și
elitele se recunoșteau reciproc și își căutau compania. El a devenit membru al
Partidului Comunist încă din anul 1942. Era o perioadă foarte tulbure, în care
populația evreiască era prigonită, erau acele acțiuni care de fapt conduceau,
își propuneau să conducă la dispariția etniei evreiești. Dar avangarda, în
general, reunea persoane cu convingeri de stânga. Însă trecerea spre rețetarul
realismului socialist s-a făcut oarecum într-o altă manieră decât la alți
artiști. S-a aplecat asupra păturilor defavorizate din România. Anii 30-40 sunt
dovada acestui interes pentru muncitori, pentru mineri, pentru aceste clase
care nu erau dintre cele mai favorizate. Expoziția chiar, din punctul de vedere
al conceptului, are în vedere faptul că el a activat în două epoci distincte,
dar aproape egale ca durată: în perioada monarhică și perioada comunistă, în
care a făcut de fiecare dată figură de lider. În prima parte, evident, a fost
promotorul unei înnoiri a limbajului artistic de care cultura noastră avea
nevoie, mai ales că era nevoie și de racordare la un suflu internațional. Iar,
în a doua parte a dat semnale legate de o anumită libertate a creației, o
anumită libertate a reprezentării, care l-a reîntors cumva către elementele de
expresie folosite în perioada interbelică. Sigur, fără aceeași anvergură, fără
același suflu, dar faptul că aceste lucru erau posibile după o perioadă de
presiune ideologică și de dogmatism ideologic a reprezentat un semnal foarte
puternic pentru colegii de breaslă.

Călin Stegerean ne-a vorbit şi despre activitatea lui Maxy la conducerea
MNAR:

Maxy a configurat practic setarea acestui muzeu. Să știți că cele mai
bune depozite de pictură sunt cele înființate de Maxy în acest muzeu. De
asemenea a fost cel care, împreună cu alți colegi, a configurat Galeria de Artă
Românească și Galeria de Artă Universală. De asemenea, a avut ideea unor
activități paralele cu cele expoziționale și acest lucru viza culturalizarea
generală a publicului și legătura artelor cu viața în general.

În cadrul vernisajului, președintele Federației Comunităților Evreiești din
România, Silviu Vexler, ne-a împărtpşit câteva gânduri despre Maxy:

Maxy este una dintre cele mai complexe figuri ale artei românești, dar,
în același timp este unul din cei mai proeminenți artiști evrei din România,
alături de Marcel Iancu, alături de Victor Brauner sunt, dacă vreți,
simbolurile cele mai vizibile și cele mai ușor de recunoscut ale prezenței
artiștilor evrei din România. În același timp, Maxy este, ca artist, o figură
extrem de complexă, ale cărei creații variază foarte mult în contextul epocilor
prin care a trecut. Este esențial ca, atunci când tablourile sale sunt
vizualizate, să fie prezentate și contextul în care ele au fost create și în
care Maxy și-a desfășurat activitatea. Chiar dacă este o figură atât de
proeminentă, în același timp, din păcate pentru societatea largă este mult,
mult prea puțin cunoscut și atunci faptul că o astfel de expoziție are loc la
Muzeul Național de Artă este o șansă deosebită pentru cei care nu i-au cunoscut
creația.

Silviu Vexler ne-a vorbit și despre omul Maxy, dincolo de artistul
avangardist:

Nu cred că poți face abstracție de persoane. Cred că poți ajunge la un
punct în care să înțelegi că uneori creația nu are legătură cu anumite aspecte
negative ale omului, dar nu o poți șterge integral. Dacă vreți, cea mai celebră
situație de aceasta natură este în ceea ce îl privește pe Wagner. Și până în
ziua de astăzi, Wagner este un artist nu doar extrem de controversat, dar, spre
exemplu, în Israel cred că a fost o singură dată un concert. În același timp,
nu poți să nu recunoști creația lui Wagner ca una fundamentală pentru ceea ce
înseamnă opera. Nu sunt însă de acord cu tentativele de a șterge aspectele
negative din viața unui om doar pentru creația sa. Cele două lucruri cred că se
completează, trebuie cunoscute în mod paralel și înțelese la adevărata valoare.
Iar, la finalul zilei, este inevitabil că, ceea ce gândește un artist va
influența opera. De asta aș sublinia că valoarea suplimentară a acestei
expoziții dedicate lui Maxy este că prezintă toate fațetele vieții sale. Nu sunt
doar o serie de tablouri afișate, ceea ce sigur că în sine ar fi fost
binevenit, dar contextul societății în care a creat, felul în care viața sa a
evoluat și s-a transformat și modul în care i-au influențat opera contează
enorm.