Jurnalul familiei -escu
Jurnalul familiei -escu, cel mai recent documentar realizat de Şerban Georgescu, este, de fapt, povestea milioanelor de români care, prin forţa împrejurărilor, au ajuns să locuiască între aceste graniţe şi să fie nevoiţi să se suporte unii pe alţii: fix
Corina Sabău, 08.02.2020, 13:23
Jurnalul familiei -escu, cel mai recent
documentar realizat de Şerban Georgescu, este, de fapt, povestea milioanelor de
români care, prin forţa împrejurărilor, au ajuns să locuiască între aceste
graniţe şi să fie nevoiţi să se suporte unii pe alţii: fix aşa cum stau
lucrurile într-o mare familie. O călătorie în spaţiu şi timp, în care familia e
puntea de legătură între toate momentele care ne-au ţinut uniţi, dar ne-au şi
dezbinat în tot acest timp.
În tot acest demers, regizorul caută răspunsurile
împreună cu scriitoarea Ioana Pârvulescu, teoreticiana și militanta feministă
Mihaela Miroiu, Sorin Ioniță, analist și expert în politici publice, scriitorul
şi analistul Stelian Tănase, publicistul şi diplomatul Theodor Paleologu, sociologul
Vintilă Mihăilescu. De asemenea, este ajutat de
arhive personale de la zeci și zeci de oameni.
Prezent până acum în selecția oficială a câtorva
din festivalurile naționale de film
(TIFF, Festivalul Filmului European, Festivalul de Film și Istorii de la
Râșnov, Arkadia Shortfest), documentarul a strâns rapid cronici entuziaste
fiind numit cel mai bun produs cultural realizat cu ocazia Centenarului. Regizorul
Şerban Georgescu.
Când am primit propunerea să fac un film
despre centenar am ezitat foarte mult. Mă gândeam că încă un film în care să
povestim doar din punct de vedere academic şi istoric ce s-a întâmplat nu mai
are sens. Mă gândesc că astfel de filme se vor face, s-au făcut, ele sunt
binevenite, evident. Gândindu-mă cum să abordez subiectul m-am tot gândit şi mi
s-a părut interesant să spun povestea unei familii.
Am numit-o familia generic
-escu şi filmul spune povestea acestei familii care traversează ultimul secol
de istorie românească. Şi ca să fie şi mai uşor pentru mine, am luat decizia de
a începe cu povestea familiei mele. Pentru că aş fi scutit de anumite acuze cum
că am omis ceva evenimente, iar tonul subiectiv m-ar ajuta să mă strecor
printr-un secol plin de evenimente şi să mă încadrez şi într-o oră jumătate de
film, în care e destul de greu să înghesui totuşi o sută de ani fără să uiţi
ceva mai mult sau mai puţin important.
Prin
poveștile străbunicilor, bunicilor, mătușilor, unchilor, verilor și cumnaților,
Jurnalul familiei -escu propune o trecere de la întâmplările mici individuale
la marile întâmplări la care am luat parte cu toţii, de la Unire încoace.
Fiecare dintre noi devine un mic martor al unor evenimente mari, care ne-au
marcat în toţi aceşti 100 de ani. Regizorul Şerban Georgescu.
Voi încerca să explic cum am folosit ideea
de familie, ca să fie mai clar pentru ascultători. Am structurat întâi filmul
în mici capitole. Am trecut prin limbă, am explorat graniţele, am ajuns la
modă, la muzică, la meserii, am trecut, adică, prin lucrurile pe care le-a
trăit această familie generică, aspecte care ies din definiţia marie, istorică,
a ceea ce s-a întâmplat cu o naţie şi pun accentul pe ceea ce ne uneşte în
viaţa de zi cu zi.
Pentru că ne uneşte şi muzica pe care o ascultăm, ceea ce
mâncăm, sau, dimpotrivă – felul în care am suferit de foame – cum s-a întâmplat
în comunism, felul în care ne raportăm la sport, de exemplu. De aceea am
folosit povestea familiei mele doar pentru a ridica -amintind mici evenimente
cu bunicul, cu unchiul, cu mătuşa, cu vărul – această poveste a familiei mele
la nivelul poveştii mari, încercând să văd dacă se regăseşte într-o poveste
mare.
În
Ziarul Metropolis, Ionuţ Mareş scrie În documentarul Jurnalul familiei -escu,
regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuş, ironic, ce (mai) înseamnă
a fi român, la 100 de ani de la apariţia României moderne, perioadă în care
ţara a trecut prin multe şocuri şi transformări. Într-un peisaj al filmului de
nonficțiune românesc serios și grav, cu planuri-secvență observaționale și
atent în special la teme sociale, dureroase, regizorul Șerban Georgescu propune
o altă abordare. Una care mizează pe ironie sprințară și umor amărui. Și în
care o poveste personală se dizolvă într-o perpectivă generală.
Regizorul
Şerban Georgescu. Am căutat răspunsuri ajutat de
personalităţile care apar în film, de invitaţii mei, în ideea de a descoperi
dacă această familie mare a avut un destin comun, am avut loc toţi în acest
spaţiu, evenimentele din acest ultim secol ne-au unit sau ne-au despărţit? Şi
ideea aceasta, de a folosi povestea familiei mele, a rezonat cu publicul.
Pentru că amintind diverse persoane din familia mea şi folosind o arhivă
personală, oamenii se identifică foarte uşor cu ceea ce văd.
Toţi avem poze din copilărie cu bunici, de
exemplu, şi cred că a fost o alegere foarte bună pentru că oamenii s-au
identificat repede. A fost o tehnică de a-l ajuta pe om să intre foarte repede
în poveste, am apelat foarte mult şi la umor în ideea de a-i atrage pe tineri. Pentru
că mi-am dat seama şi din alte filme pe care le-am făcut că pe tineri îi
cucereşti şi îi ajuţi să intre în poveste şi să se gândească la ea datorită
umorului.