Festivalul Naţional de Teatru
Spectacolul care a deschis a 23-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru şi care a avut, de altfel, şi cele mai multe reprezentaţii în festival a purtat semnătura regizorului Andrei Şerban.
Luana Pleşea, 09.11.2013, 05:46
Spectacolul care a deschis a 23-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru şi care a avut, de altfel, şi cele mai multe reprezentaţii în festival a purtat semnătura regizorului Andrei Şerban. Este vorba despre Troienele”, după Euripide, spectacol realizat, pentru prima dată, de Andrei Şerban în 1974, la New York, pe scena teatrului La MaMa”. În 1990 a fost pus în scenă cu actorii Naţionalului bucureştean, ca parte de mijloc a ”Trilogiei antice”, care a marcat simbolic momentul renaşterii teatrului românesc. În 2012, Andrei Şerban a reluat, Troienele”, de data aceasta cu cântăreţii Operei Naţionale Iaşi. De ce? La această întrebare răspunde chiar regizorul: Beatrice Rancea, numită la direcţia Operei din Iaşi, a fost în ’90 membră a colectivului Teatrului Naţional, unde am pus în scenă prima dată Trilogia greacă. Şi ea a rămas cu această nostalgie a Trilogiei, pe care vroia într-un fel să o reia. De ce la Operă? Pentru că Troienele este un fel de operă, care a fost jucată şi cântată de actori. Iar de data aceasta sunt cântăreţi de operă profesionişti – corul şi soliştii Operei din Iaşi, care au fost extrem de încântaţi să aibă o experienţă cu totul diferită de ceea ce fac de obicei. A fost o experienţă şi pentru tinerii spectatori, pentru că cei care au acum 20 de ani nici nu erau născuţi în ’90. Unii dintre ei învaţă în şcoli despre ceea ce a însemnat Trilogia şi aici, şi în Statele Unite, a intrat în istoria teatrului, dar nu au văzut-o. Şi, dacă este posibil să o vadă, sigur că este o experienţă şi un fel de educaţie a tânărului public, faţă de care m-am simţit obligat să reconstruiesc acest spectacol”.
De asemenea, Andrei Şerban consideră că şi în contextul social al acestei perioade, Euripidele” îşi găsesc locul: O tragedie care a fost scrisă acum 2.500 de ani este universal valabilă. Cred că în orice timp sunt tensiuni, în orice moment putea aveam referiri la ceea ce se întâmplă pe scenă, la ceea ce înseamnă închisoare şi libertate pe plan social sau ceea ce înseamnă închisoare şi libertate pe plan pur uman – există în noi înşine o închisoare şi o dorinţă de libertate. Aceste două cuvinte sunt extrem de prezente în spectacol şi spectatorii care au văzut acum 20 de ani şi au revenit să vadă acum au spus, spre bucuria mea, că are aceeaşi forţă, aceeaşi putere şi aceeaşi vitalitate şi prospeţime ca atunci”.
Publicul ediţiei 2013 a FNT, încheiată pe 3 noiembrie, a putut vedea şi spectacolul românesc care va fi prezentat în 2014, în secţiunea oficială a Festivalului de la Avignon, fiind inclus în stagiunea Teatrului naţional din Bruxelles. Spectacolul Solitaritate”, realizat de Gianina Cărbunariu, este o co-producţie Teatrul Naţional Radu Stanca” din Sibiu şi Teatrul Naţional al Comunităţii Franceze Bruxelles, în colaborare cu Festivalul de Teatru de la Avignon 2014, în cadrul proiectului european Cities on stage/ Oraşe pe scenă. Solitaritate” este inspirat din realitatea românească, dar aceste simboluri se regăsesc, într-o formă sau alta, în orice spaţiu al secolului nostru.
Gianina Cărbunariu: Sunt simboluri locale, dar cred că astăzi întreaga lume se confruntă cam cu aceleaşi probleme. Şi problemele sunt globale: naţionalism, închistarea în nişte valori tradiţionale, probleme de identitate. Cred că aceste simboluri locale vorbesc internaţional. Nu mi-am propus să arăt România neapărat. Eu mi-am propus să arăt un spectacol pornind de la lucruri pe care le cunosc. Mi se pare că toată această problemă cu naţionalismul vine din dorinţa de a afirma o identitate şi de a o afirma uneori mult prea puternic şi deranjant, şi agresiv, şi perdant pe termen scurt, mediu şi lung. M-a interesat mai degrabă lipsa de solidaritate şi nu doar în România. Din cauza crizei, există, poate nu afirmat, dar există ideea supravieţuieşte cine poate”. Întotdeauna a fost aşa, dar criza a acutizat acest sentiment. Îmi doresc să pun nişte întrebări şi publicului, şi mie, şi actorilor: De ce nu suntem capabili să ne solidarizăm? De ce nu suntem capabili să obţinem împreună lucruri? Sau de ce momentele de solidaritate sunt atât de rare? Pentru că ele există. Dar ne trebuie prea mult timp să ne dăm seama că putem face lucruri dacă ne unim forţele la un moment dat”.
Secţiunea Actorii, în prim-plan”, din cadrul Festivalului Naţional de Teatru, a inclus şi un spectacol pe care nu îl poţi uita, cel puţin datorită textului. O poveste despre viaţă extrem de realist scrisă, şi spusă. Iluzii”, pe text scris de dramaturgul rus contemporan Ivan Vîrîpaev, în regia lui Cristi Juncu, este o şansă şi o provocare pentru orice actor. Din distribuţie face parte şi Andi Vasluianu, pe care l-am întrebat cum a fost întâlnirea cu textul lui Vîrîpaev: Atunci când Cristi Juncu mi l-a trimis să-l citesc, m-a emoţionat extrem de tare, dar în acelaşi timp i-am spus că mi se pare îngrozitor de greu de făcut. Şi nu numai din punct de vedere actoricesc. Mi-am pus destul de multe întrebări legate de public: cât de pregătit va fi publicul să primească acest text. Spectacolul acesta ţine foarte mult de public. La alte genuri de texte, ţine foarte mult de actori sau de regie, dar aici ţine foarte mult şi de capacitatea publicului de a se însoţi cu această poveste. M-a emoţionat la această poveste iluzia vieţii. Şi de câte ori cădem noi în această iluzie, de câte ori avem impresia că ştim cum stau lucrurile şi, de fapt, o frază ne poate modifica viaţa. O frază care poate fi o iluzie, o minciună. Asta e acest text: de la o mică frază, se schimbă viaţa unor oameni. Asta m-a fascinat la acest text: că este extrem de asemănător cu noi înşine. Cum suntem noi, ce facem noi şi cât de mult ne iluzionăm”.
În cadrul ceremoniei de închidere a celei de-a 23-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru, organizat de UNITER între 25 octombrie şi 3 noiembrie, Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru a acordat Premiul “Teatrul de mâine” spectacolului Un tramvai numit Dorinţă” de Tennessee Williams, regizat de Andrei şi Andreea Grosu, o producţie UNTEATRU Bucureşti. Originalitatea creaţiei scenice, folosirea ingenioasă a spaţiului şi exemplificarea fericită a ideii efect maxim cu minimum de mijloace”, rafinamentul şi calitatea interpretării actoriceşti, precum şi subtila artă de a crea relaţii pe scenă au fost, conform motivaţiei juriului, calităţile care i-au impresionat pe cei trei membri ai AICT care au urmărit competiţia – Monica Andronescu (România), Ivan Medenica (Serbia) şi Michel Vaïs (Canada).
