Acasă pe drum, patru ani teleleu

Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, apărut la Editura Humanitas. Autorii acestui volum: jurnalista Elena Stancu şi fotograful Cosmin Bumbuţ.

Corina Sabău, 27.12.2017, 11:13

Este cea mai frumoasă, mai
impresionantă şi mai spectaculosă carte apărută în România anul acesta. Este o
carte de jurnalism, o carte cu cele mai bune reportaje pe care Elena şi Cosmin
le-au făcut în aceşti patru ani. Sunt realităţi ale vremurilor pe care
le trăim, dar pe care cei mai mulţi dintre noi nu au avut ocazia să le vadă.
Cu rulota lor şi cu căţeluşa după ei, au reuşit să
facă nişte lucruri care sper să le atragă atenţia şi celor de la putere. Să le
atragă atenţia că mai sunt şi oameni nefericiţi. Deşi riscă să întristeze, cred că este o datorie să citim aceste
reportaje foarte atente şi foarte bine selectate.

Un scurt material realizat cu ocazia
lansării volumului Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, apărut la Editura
Humanitas. Autorii acestui volum, jurnalista Elena Stancu şi fotograful Cosmin
Bumbuţ, au renunţat la garsoniera lor din Bucureşti, la joburile şi contractele care le
asigurau un venit sigur, iar de patru ani trăiesc într-o rulotă. Au făcut-o
pentru a prezenta România în imagini şi cuvinte, pentru a documenta subiectele
despre care scriu fără a fi restricţionaţi de ritmul sau politica unei
redacţii. Primul proiect la care au lucrat ca jurnalişti sută la sută
independenţi – câştigător al unei burse oferită de Centrul Rosalynn Carter şi
de Centrul pentru Jurnalism Independent – a pornit de la obiceiul românilor de
a folosi bătaia ca mijloc de educare. O confirmă şi un studiu al organizaţiei
Salvaţi Copiii care spune că 63% dintre copiii din România sunt victime ale
violenţei domestice.

În volumul lor Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, Elena
Stancu şi Cosmin Bumbuţ documentează două cazuri, două familii care trăiesc în
sărăcie extremă din Mironeasa, o localitate de 5000 de
locuitori, unde majoritatea trăiesc din alocaţiile celor cinci, şase sau zece
copii şi din ajutorul social. Am aflat de la ei că cele două cazuri documentate
în Mironeasa, în care copiii sunt educaţi cu bătaia nu sunt atipice. Elena Stancu: Sunt parte din banalul
cotidian al unui sat din Moldova. Nişte familii ca oricare altele, pe care am
putea să le întâlnim şi în Oltenia, şi în Ardeal sau în alte zone. Din păcate,
sunt foarte comune aceste cazuri. Le-am întâlnit nu doar la Mironeasa, ci
într-o mulţime de alte locuri. Pentru că românii sunt în mare parte săraci, nu
au acces la educaţie, nici copiii lor nu reuşesc să iasă din acest cerc al
sărăciei. Când am documentat cazul familiei Cojocaru, scriam că mi-am luat
notiţe pe o ladă de bere, pentru că la ei în casă nu exista masă şi că una
dintre fetiţe, singura dintre cei opt copii care a mers la şcoală şi căreia i-a
plăcut şcoala, îşi făcea temele pe pat. Există şi în carte o fotografie făcută
de Cosmin în care o vedem pe fată chinuindu-se să scrie aşa, pe pat. Iar aceşti
copii care vor deveni la rândul lor părinţi nu vor putea lăsa moştenire
copiilor lor altceva decât sărăcia moştenită la rândul lor. Şi aceste familii
nu sunt excepţii, noi nu ne-am dus să căutăm excepţiile din România, noi ne-am
dus să căutăm chiar România. Şi, din păcate, aceasta este România. Numai că
aceste lucruri sunt foarte greu de înţeles din bula noastră în care trăim în
Bucureşti, Cluj sau Craiova.

Cosmin Bumbuţ: În urmă cu trei ani, când am început acest
material despre violenţa împotriva copiilor am mers în zonele sărace, în
penitenciare, dar am documentat şi cazuri de violenţă în rândul
intelectualilor. Şi am întâlnit copii de intelectuali care au suferit şi ei din
cauza violenţei. Acele materiale încă nu le-am editat, nu le-am postat nici pe
site-ul nostru www.teleleu.eu. Însă ne-am dat seama că situaţiile pot fi la
fel. Când am ajuns în Baia Mare am întâlnit un deţinut care provenea dintr-o
familie numeroasă şi care îşi amintea ce bătăi lua de la tatăl lui când era
copil. Iar unul dintre cazurile extreme a fost când tatăl lui l-a ţinut cu o
mână, atârnat de balcon, şi i-a spus eu te-am făcut, eu te omor!. Aceeaşi
poveste am întâlnit-o şi la fiica unui arhitect din Bucureşti.

Maria Ioniţă, una dintre femeile a căror poveste
am aflat-o din materialul publicat de Elena şi Cosmin şi pe site-ul www.teleleu.eu a murit în vara acestui an.
Bătută adesea de soţul ei în faţa celor nouă copii, transportată de câteva ori
la spital de asistenţii sociali, sfârşitul ei părea unul previzibil pentru
toată lumea, în ţara în care nimeni nu se bagă în familia
altuia, cum scrie Elena Stancu. Am scris pe Facebook
că şi celelalte femei din sat, victime ale violenţei domestice, merg la
asistentele sociale şi se plâng, spunând că li se va întâmpla şi lor ce i s-a
întâmplat Mariei Ioniţă. Am scris asta pe FB şi recent ne-a contactat cineva de
la un adăpost pentru victimele violenţei care vrea să colaboreze cu asistentele
sociale de acolo. Asociaţia OvidiuRo a ajuns în comunitatea respectivă şi a
făcut un program pentru copiii de grădiniţă, un prieten de-al nostru care a
citit materialul despre Mironeasa şi lucrează într-o multinaţională a strâns
multe jucării şi rechizite şi le-a trimis copiilor. Dar nu aşa se rezolvă
problemele sociale. La nivel naţional nu avem un program, o strategie gândită
ca să rezolve aceste probleme sociale.

În cei patru ani de
când trăiesc într-o autorulotă, Elena Stancu şi Cosmin Bumbuţ au vorbit cu
deţinuţi, cu victime ale sărăciei extreme şi ale violenţei, persoane cu
dizabilităţi, copii cu nevoi speciale, oameni care nu ştiu să scrie, romi
marginalizaţi de societate. Elena
şi Cosmin sunt eroii mei,
scrie Mircea Cărtărescu. Elena
si Cosmin au plecat în căutarea «vieţii care
se vieţuieste» şi-a omului real, care se revelează nu în lumea standardizată şi domesticită în care trăim noi, consumatorii de
cultură, ci în sărăcie cruntă, în case dărăpănate, în violenţă incredibilă, în
comunităti uitate de Dumnezeu, în puşcării şi-n ghetouri.

Cosmin Bumbuţ: Ţara este aşa cum
apare în cartea noastră. Dar totuşi noi încă mai suntem optimişti. Pentru că
printre oamenii pe care i-am fotografiat, intervievat şi cunoscut, sunt şi
oameni buni. Deşi am pornit cu multe temeri, am fost primiţi foarte bine de
toţi. Toată lumea îi acuză şi îi judecă pe romi că nu fac nimic să iasă din
situaţia lor şi argumentul suprem este că ei, cei care judecă, au reuşit în
viaţă, au făcut o facultate, au un job bine plătit. Aşa că şi ceilalţi ar
trebui să fie ca ei. Numai că, din câte am observat şi în aceşti patru ani, nu
toată lumea poate ajunge la nivelul ăsta. Asta vreau să spun, că există
optimism în ce am văzut şi ce am scris. Numai că România este aşa cum se vede
din cartea asta, nu cum reiese de pe FB şi cum ne-o imaginăm noi din bula
noastră.