Viaţa de corporatist
42 dintre marile corporaţii ale lumii au deschis filiale în România în ultimii 20 de ani, majoritatea fiind importatori şi distribuitori de bunuri şi servicii.
România Internațional, 13.03.2013, 13:01
42 dintre marile corporaţii ale lumii au deschis filiale în România în ultimii 20 de ani, majoritatea fiind importatori şi distribuitori de bunuri şi servicii. De regulă, la conducerea filialelor locale ale acestor companii se află directori care provin din ţările de origine ale acţionarilor. Cu toate astea, pentru cei mai mulţi dintre absolvenţii de învăţământ superior (aproximativ 100 de mii pe an în toată România), cea mai bună alternativă la emigrare este să se angajeze la o multinaţională în ţara lor. Asta pentru că salariile sunt ceva mai mari într-o companie multinaţională decât într-una mică sau la stat, şi există şi beneficii, cum ar fi maşină de serviciu, accesul la educaţie continuă, asigurări private de sănătate, bonusuri semnificative pentru ore suplimentare şi performanţe în muncă. Ponderea angajaţilor din sectorul privat raportată la totalul populaţiei este de aproximativ 14%, arată statisticile unei organizaţii care promovează interesele firmelor mici şi mijlocii, CNIPMMR. Ce nu ştiu însă tinerii când visează să lucreze pentru coloşi, e că toate beneficiile sunt doar teoretic direct proporţionale cu efortul depus. Realitatea este mult mai dură, mi-a spus Ioana Popescu. Ea are 38 de ani şi lucrează în domeniul bancar: „Când am terminat facultatea, toţi vedeam mediul ăsta de multinaţională ca pe un mediu cu maxime oportunităţi. Mi-am dorit să ajung într-o multinaţională. Nu ştiam exact ceea ce implică, n-a mers de la început, dar încet, încet acolo am ajuns. Nivelul profesional este înalt. Visam cu toţii să avansăm pe scara ierarhică, să învăţăm cât mai multe lucruri. Vedeam în multinaţionale un soi de sfântul Graal. Realitatea e un pic diferită. Da, ai acces la un software performant, poţi învăţa foarte multe lucruri, există cursuri la care ai acces. Pe de altă parte însă nu prea mai ai timp de nimic altceva. Renunţi la hobby-uri, la viaţă de familie, la plăcerea de a merge la un spectacol şamd. Astea sunt lucruri pe care la început nu le ştiam. Le înveţi odată intrat în acest mediu.”
Atunci când intri în mediul corporatist, ţi se spune că ai intrat într-o mare familie, unde fiecare membru are responsabilităţile sale dar şi datoria de a-i ajuta pe ceilalţi să-şi termine treaba la timp. Practic, treaba nu se termină niciodată. Oamenii se transformă, metaforic vorbind, în albine care lucrează pentru binele stupului. Nimeni nu îţi spune de la început câte ore suplimentare vor fi, povesteşte Ioana: „Pe parcurs afli că nu există program de opt ore, ci există program până când se termină lucrarea. Iar lucrarea se termină de foarte multe ori mult după ce s-a încheiat programul. Nu te obligă nimeni, liberul arbitru funcţionează. Depinde ce-ţi doreşti. Dacă vrei neapărat o carieră şi să ajungi cât mai sus, asta trebuie să faci. Dacă vrei să fii unul dintre cei doi părinţi care se sacrifică pentru a asigura copilului totul, atunci poţi spune Da, o fac pentru copilul meu.” Preţul este destul de mare, în cel mai bun caz poţi fi mamă de week-end. E foarte greu să te rupi pentru că, de ce să fim ipocriţi, dacă ştii să te vinzi, dacă munceşti mult şi ajungi la un anumit nivel profesional, într-o multinaţională poţi câştiga un salariu bun. Din punct de vedere al nivelului cunoştinţelor eşti în piaţă. Poate şi din această cauză e greu să iei decizii dure.”
După câţiva ani de muncă într-un ritm intens şi fără limită de timp, oamenii încep să obosească şi să-şi piardă motivaţia, sau ajung chiar la depresii: La un moment dat, te schimbi tu ca om şi îţi dai seama doar când stai într-o vacanţă de trei săptămâni şi, când intri înapoi în acest mediu, îţi dai seama că nu e chiar ok. Vezi alţi oameni cum pleacă la 4-5 acasă şi nu ţi se pare că e ceva în neregulă cu tine, ci că e ceva în neregulă cu ei, că ei se plafonează şi nu ştiu ce vor. Ai nevoie de un moment care să te schimbe şi să-ţi dai seama că nu e corect, că drumul pe care mergi tu nu este corect. În cazul meu au fost nişte probleme familiale care m-au făcut să văd că trebuie schimbat ceva.”
Companiile subliniază în permanenţă oportunităţile de carieră şi oferă training-uri de dezvoltare personală, cursuri profesionale foarte scumpe şi, deloc de neglijat, servicii medicale de înaltă calitate. Cu toate astea, unii dintre angajaţi sfârşesc pe canapeaua psihiatrului, ne-a spus doctorul Gabriel Diaconu: Oamenii care vin la mine sunt foarte necăjiţi pe ei în momentul în care stăm şi discutăm. Atunci când deschid ochii, se întreabă: cum de am ajuns aici”, cum de am permis să se întâmple chestia asta”. E o realitate destul de urâtă. Comparativ cu populaţia generală, au un risc de insomnie cronică de 3-4 ori mai mare, la fel şi când vorbim despre tulburări de anxietate. A propos de abuz de substanţe, riscul e de 6-7 ori mai mare la ei faţă de restul populaţiei. Cumva ei trebuie să susţină uzina asta de oboseală, nu vorbesc de cafea, ţigări, ci vorbesc de stimulente, de băuturi energizante, vorbesc de cocktailuri care dimineaţa includ o băutură cu taurină şi seara o băutură pe bază de alcool, care nu mai e un simplu cocktail, îşi ţin creierele în priză folosind genul ăsta de augmentatori.”
Ce-i motivează totuşi pe atât de mulţi oameni să accepte acest regim de muncă, bine plătit (chiar dacă nu de la început) dar extenuant, ne spune tot psihiatrul Gabriel Diaconu: Ei cumpără un standard de viaţă, trăiesc 2-3 săptămâni pe an când se duc în concediu în Grecia sau în Tailanda sau tranzitul îl fac într-o maşină bună sau adresa lor de domiciliu e într-o zonă mai bună sau o casă un pic mai mare, cu 30 de metri pătraţi în plus, la care ajung noaptea şi dorm în cearceafuri pe care le-au luat la preţ dublu faţă de cât fac. Dar toate detaliile acestea le dau sentimentul că viaţa asta, aşa cum au ales-o ei, e legitimă şi ordonată.”
Paradoxal, spune doctorul Diaconu, pentru mulţi multinaţionalişti ce i-au trecut prin cabinet, visul este să aibă câteva sute de mii de euro şi să îşi facă o mică afacere. Să iasă din sistem” până nu e prea târziu. Şi asta, spune doctorul Diaconu, nu este o problemă eminamente românească: România abia începe să-şi dea seama, noi nu avem decât vreo douăzeci de ani de corporaţie. Dacă te uiţi peste ocean la patologia corporatistului, e o lume mult mai cinică.”
Ioana Popescu şi-a depus demisia în urmă cu 45 de zile calendaristice. După ce se va termina perioada de preaviz prevăzută de contractul de muncă, are de gând ca o vreme să trăiască pur şi simplu. Ioana are 38 de ani, este necăsătorită şi nu are copii.
